A fost odata ca niciodata. Asa ar trebui sa inceapa toate povestirile despre Ecomarathon Moeciu 2013. Peisaje ca in basme, oameni veseli si frumosi, vreme superba, organizare excelenta si epitetele acestui concurs ar putea continua mult si bine. De fapt, nu l-as numi concurs (decat pentru cei 10-15 de alergatori care chiar au luptat pentru podium), ci mai degraba eveniment, reuniune, festival.
Am ajuns la Moeciu de Sus vineri seara, dupa exact trei ore de drum. Neavand – pana la finalul lunii – carnet de sofer, m-am relaxat in locul din dreapta si m-am bucurat de beneficiile pasagerilor, care pot sta cu picioarele intinse pe bord. O adevarata binecuvantare, dupa o saptamana de antrenamente! La Moeciu de Sus, mi-am ridicat kit-ul de la ‘Casa de Cultura’, apoi am plecat catre Moeciu de Jos, unde eram cazati. A propos de kit-ul de inscriere, il consider foarte inspirit si apreciez calitatea si design-ul tricoului si al sepcii; doar un mic regret: sepcile albe, rosii si gri erau disponibile doar in marimi L/XL, asa ca a trebuit sa ma multumesc cu una albastra…
Am avut un somn cat se poate de linistit, avand in vedere ca echipamentul era pregatit si, ca de obicei, pusesem doua alarme sa ma trezeasca. Oricum, avand in vedere ora de start (9.00) si ora la care ma trezesc de obicei, sansele de a rata startul erau destul de mici. Nici nu a fost nevoie de alarma, pentru ca Ema si-a facut datoria si a dat trezirea odata cu rasaritul soarelui…
Nu m-am stresat prea mult cu mancatul, pentru ca imi facusem plinul cu o seara inainte. M-am multumit cu un mar, o banana si niste miere, apoi am plecat catre start, unde am ajuns pe la 8.30. Acolo, veselie mare si o atmosfera de sarbatoare – contextul ideal pentru o alergare lunga de weekend! Intalnind o multime de cunoscuti si tinand cont de faptul ca startul meu avea sa fie foarte lent, am redus incalzirea la cateva minute si m-am pus pe facut fotografii. Timpul a trecut foarte, foarte repede, iar startul m-a gasit la finalul plutonului, unde m-am pozitionat strategic, astfel incat sa nu ii incurc pe alergatorii care aveau obiective mari la acest maraton… 🙂
10, 9, 8, 7….3, 2, 1 Start! In realitate, am avut de asteptat vreo trei minute pana cand mi-a venit randul sa trec pe sub poarta de start. A urmat un scurt mars pe asfalt, apoi o urcare lunga, pe o poteca ingusta, care facea inutila orice intentie de a accelera… Am stat la povesti vreo jumatate de ora cu Vlad Stoica, de la Smartatletic (organizator al TriChallenge si Aqua Challenge) si mi-am continuat ‘misiunea’ de fotograf in miscare al Ecomarathon 2013, admirand peisajul si pozand alergatori. A urmat o coborare si, la aproape doua ore de la start, terminasem deja prima bucla. Cand o fi trecut timpul?
Mai aveam la dispozitie sapte ore pentru termina in timpul limita cele doua bucle ramase, asa ca eram departe de a ma panica. Aveam in continuare timp de poze, discutii si savurat peisajul absolut incantator. Singura mea ingrijorare era legata de pantofii de trail – fara pretentii – pe care ii foloseam (New Balance 840) si cu care nu mai facusem alergari mai lungi de 15 kilometri. Din fericire, s-au comportat admirabil si a fost primul maraton pe munte la care am terminat fara basici sau unghii cazute…
“Pattern”-ul urmatoarelor bucle s-a repetat, fiecare dintre ele avand – din cate imi amintesc – o portiune de urcare, apoi una de coborare. Bucla a doua a fost cea mai ‘fructuoasa’ din punct de vedere al socializarii, discutand minute in sir cu trei fosti colegi de corporatie pe care i-am intalnit pe traseu – Emilian, Lucian si Iulian. Asta ne-a facut, cu siguranta, urcarea mult mai usoara si mai placuta!
Am terminat bucla a doua dupa vreo trei ore si cincizeci de minute, tocmai cand se anunta la statie ca sosise concurentul de pe locul al doilea. M-am intrebat ‘clasicul’ Oare ce or manca baietii astia? 🙂 si mi-am propus sa maresc ritmul la bucla a treia, astfel incat sa o transform intr-un antrenament bun pentru semimaratonul din 19 mai. Am profitat de prezenta familiei in zona de finish si am renuntat la echipamentul de hidratare, mai ales ca la primele doua bucle intalnisem suficiente locuri in care puteam bea apa sau isotonice. Era deja mult mai bine, avand un kilogram mai putin! Intentia mea de a alerga s-a lovit brusc de o urcare interminabila… In fine, dupa ce am ‘scapat’ cu bine si de aceasta portiune (iar voluntarii d ela unul dintre punctele de hidratare ne-au asigurat ca a fost ultima urcare a maratonului), a urmat bucata de traseu care mi-a placut cel mai mult: alergare pe o coborare foarte lenta – mai putin ultimul kilometru, care reprezenta testul final (si suprem) pentru muscultatura membrelor inferioare…
Cu cateva sute de metri inainte de final mi s-a alaturat Alex, care a trecut fericit alaturi de tati linia de sosire, primind si el o medalie, pe care a purtat-o in tot restul zilei… Timpul final: cateva minute sub sase ore (locul 149 din 404), la o cursa pe care as fi putut-o termina, probabil, in mai putin de cinci ore. Dar ar fi fost pacat, pentru ca as fi ratat, cu siguranta, niste pesisaje si momente unice… A doua zi, Alex a vrut sa alerge si el pe munte, asa ca ne-am cocotat pana la Crucea din Moeciu de Jos; a fost un efort binevenit dupa antrenamentul de revenire de dimineata… 🙂
La final, sa ii felicit din toata inima pe organizatori si sa va mai spun ca gasiti pe pagina mea de facebook o multime de poze de la aceasta experienta minunata, iar AICI lista completa a rezultatelor. Avand in vedere ca primul sosit la categoria 60+ a terminat la doar 3-4 minute in urma mea, pot trage concluzia ca trebuie sa imi mentin forma actuala pentru a avea sanse sa termin pe podium la aceasta categorie. Oricum, nu mai sunt decat 24 de ani pana atunci…
PS – l-am reintalnit la Moeciu pe Marius Ionescu, cel mai bun alergator roman de sosea al momentului, care alergase – in premiera pentru el – un cros montan. Ii puteti vedea si asculta sfaturile pe blog-ul Transmaraton!
Domeniu public pentru sportivii amatori 