Nu ar fi foarte multe de povestit despre acest ultim ultra din seria „7 maratoane si 7 ultramaratoane pe 7 continente”. Si, cu atat mai mult, de aratat (din dorinta de a fi cat mai ‚usor’, am renuntat la CamelBak, aparat foto etc. si am facut poze doar la start si la final). Chiar si asa, experienta a meritat sa fie traita si, in consecinta, merita sa fie impartasita…
Ziua a inceput la 4.30, cand a sunat alarma nr. 1 (telefonul mobil). Dupa un minut a sunat „rezerva” (alarma ceasului de mana), iar dupa cateva minute telefonul fix (intotdeauna ajuta si un wake-up call din partea hotelului…). Pot parea paranoic, dar am un somn mult mai linistit cand stiu ca ma voi baza pe 2-3 alarme.
Cu totul pregatit din seara precedenta, in 15-20 de minute eram echipat si gata de plecare. Am mai aruncat o privire pe check list-ul facut pentru acest maraton (pentru a ma asigura ca nu uit ceva) si am coborat la receptia hotelului, urmand sa ma intalnesc cu noii mei prieteni brazilieni si sa plecam spre statia de autobuz. Acolo, surpriza: brazilienii ajunsesera deja (cu 5 minute inainte de ora stabilita), dandu-mi peste cap pararea mea despre punctualitatea braziliana… O alta surpiza placuta a fost faptul ca nu a mai trebuit sa ne bazam pe autobuzul organizatorilor (si pe emotiile de rigoare privind respectarea traseului…); sotul uneia dintre receptioniste a trecut pe la hotel si ne-a luat cu masina, el insusi fiind alergator (chiar unul bun, castigand ‚in tinerete’ prima editie a Supermaratona).
Dupa un drum de 20 de km, am ajuns – primii – la locul de start. Soarele inca nu rasarise, organizatorii inca nu aparusera, asa ca m-am asezat pe banca pentru a lua mic-dejunul. Temperatura era deja de 20 de grade si orice speranta (sau mai curand fantezie) de a mea de a avea ceva ploaie si racoare pe parcursul ultramaratonului incepea sa se naruie, fapt confirmat cateva minute mai tarziu la rasaritul soarelui: pe cer nu era nici urma de nor… A propos de cer, fiind in emisfera sudica am retrait senzatia bizara a noptilor din Australia, Noua Zeelanda s.a.m.d., cand ma uitam debusolat la stele si constatam ca totul arata altfel decat in emisfera nordica (niciun car mare, car mic etc.).
Lasand de o parte astronomia, mai ales ca nu ma pricep la acest capitol, sa continui povestirea. Pe la 6 incep sa apara alergatorii, unii dintre ei imbracati in trening si clantanind de frig (!!), timp in care eu incdepusem deja sa transpir… Cateva minute mai tarziu apare si un autocar din care se ‚revarsa’ vreo 40-50 de maratonisti, timp in care organizatorii (aparuti intre timp) fac probe de sunet si de microfon si instaleaza cortul in care se depoziteaza bagajele alergatorilor. Fac cateva poze impreuna cu doi dintre brazilienii pe care i-am cunoscut in autocar pe drumul catre Rio Grande si ne apucam de estimari privind timpul final al fiecaruia. Chiar daca sunt alergatori de 2h 45m – 3 h 15m (la maraton), Ricardo si Wander se afla la primul ultra, asa ca 4h – 4h si 30m li se pare un obiectiv realist. Eu imi propun 5 ore – 5 ore si jumatate, bazandu-ma pe un ritm de 10.5-11 km / ora in prima parte a cursei, cand va fi mai racoare, respectiv 9-9.5 km/h in ultimii 10-15 km, cand va fi foarte cald, voi fi obosit si, in plus, voi avea vreo 8 km de alergat pe nisip. In acest ritm, voi avea la dispozitie si o rezerva de timp pentru situatii neprevazute…
Imi las bagajul in cortul amenajat pentru asta si ma uit cu inima indoita la CamelBak-ul pe care il las acolo, pentru ca nu sunt 100% sigur ca voi gasi apa la toate punctele de hidratare. Imi alung astfel de ganduri si ma duc inspre start. Locatia este o piateta din fata unei plaje enorme; privelistea este superba, cu soarele rosiatic-galbui plutind deasupra oceanului! La start, s-au strans deja multi dintre alergatori (cred ca au fost vreo 400 in total) si incep discutiile cu ‚vecinii’ de pluton. In fata noastra este un domn de vreo 60 de ani, orb, cu un bat de orientare in mana, care va alerga singur; ne spune ca este al „nu stiu catelea” maraton, ca se simte in mare forma si de abia asteapta sa bea o bere dupa… De altfel, el avea sa termine in vreo 6 ore si 5 minute!! Langa noi, un tip pe la 40 si ceva de ani isi ridica tricoul si ne arata o cicatrice care porneste de la piept si continua sub buric (din fericire, nu ne-a aratat pana unde…); ne povesteste ca in 2007 a fost operat de tumoare la intenstin, iar dupa cateva luni de recuperare a decis sa isi schimbe stilul de viata si s-a apucat de alergat. In 2008 a participat la primul lui Supermaratona, experienta pe care a repetat-o in fiecare an si pe care are de gand sa o perpetueze… Tot respectul!
Daca editiile anterioare ale Supermaratona incepeau intarziere de 40-50 de minute (din spusele localnicilor), brazilienii mi-au dat din nou cu punctualitatea in cap si cursa a inceput la 7.00. Traseul este simplu de descris: primii 20 de km au fost alergati pe o sosea care face legatura intre Praia do Cassino (cea mai mare plaja din lume, conform Guiness Book) si orasul Rio Grande, apoi am strabatut strada principala a orasului, am cotit-o spre un port unde mirosea de iti intorcea stomacul pe dos (o combinatie intre gunoi uitat 5 zile la caldura, peste, animale putrezite…si multe altele), am trecut printr-un santier naval, am mai alergat vreo 10-12 km pe o sosea „de centura” (erau 40 de grade la sol si a fost pentru prima data cand as fi preferat stejari in locul palmierilor, care faceau umbra = 0) si am ajuns pe plaja. Acolo, mii de brazilieni faceau plaja sau baie, jucau fotbal, erau cu nuca de cocos sau berea in mana si ne priveau cum alergam, in loc sa facem si noi o baie (recunosc ca mi-a trecut prin minte sa ma abat pentru vreo 5 minute de la traseu…). Am fost impresionat de incurajarile primite si de absenta oricarei atitudini jignitoare sau batjocoritoare a ‚spectatorilor’. Partea asta a traseului mi-a placut cel mai mult (fireste!!) si a fost mai usoara decat ma asteptam. In cele mai multe locuri nisipul era tasat si chiar umed (probabil de la flux-reflux), briza oceanului era perfecta pentru a ne racori, iar gandul ca eram in grafic si ca mai aveam doar cativa kilometri pana la final mi-a dat o doza mare de energie… Plaja m-a impresionat si prin dimensiuni si multi-functionalitate: lata de vreo 2-300 de metri, o parte era folosita pentru stat la soare si sau stat la terase, o parte era pe post de sosea cu 6-8 benzi (dupa maraton am descoperit ca este cam dificil sa o traversezi la ‚ora de varf’…), apoi urma un fel de trotuar (pe care am alergat noi) si, in final, o parte plina de dune si tufisuri – un paradis pentru cainii lor comunitari (da, au si ei asa ceva! Si nu stiu cum se face, dar la ei si cainii sunt veseli si relaxati; probabil ca imprumuta din atitudinea locuitorilor…).
Din fericire, nu am suferit de sete. Posturi de hidratare la fiecare 3 kilometri + o multime de localnici care ne ofereau sticle de apa pe parcurs. Au fost si doua puncte de alimentare (banane si bauturi energizante), precum si gheata disponibila in 3-4 locuri (ce bine e sa iti pui cateva cuburi in sapca!!), deci organizare buna, care ne-a oferit minimul necesar pentru a ajunge fara probleme la finish. Spre final, cand ramasesem fara energy gel (le terminasem pe ale mele…) si se anuntau niste ultimi kilometri destul de crunti pentru mine, ‚cineva’ de acolo de sus mi-a trimis un alergator care mi-a oferit unul, din senin… – obrigado, no. 41!!
Finalul ‚izbavitor’ a venit dupa 5 ore si 22 de minute – un timp de care sunt foarte multumit, avand in vedere posibilitatile mele si conditiile de desfasurare a competitiei. ‚Brazilienii mei’ au terminat in 5 ore (Wander), respectiv 5h 45 m (Ricardo), iar castigatorii erau deja acasa, probabil, de mai bine de 2 ore… Coincidenta: cand am trecut linia de sosire, in boxe rasuna o melodie romaneasca – Inna… (normal! :)).
A urmat o baie in ocean la care visam de cand am ajuns in Brazilia (in Rio am preferat sa aloc putinul timp pentru vizitarea unor monumente si a unei favela). Si, bineinteles, o bere, pe care mi-am promis-o inca de la inceputul alergarilor mele, cand am renuntat la statul pe canapea si la cele 2-3 beri aferente acestei activitati ‚oarecum’ statice. Mi-am zis atunci ca nu voi mai bea decat atunci cand sarbatoresc o reusita cu adevarat importanta. Culmea ironiei, berea se numea „Antarctica”, exact ca locul in care am alergat primul meu ultramaraton…
Cum ma simt acum, dupa ce am terminat acest proiect intins pe aproape 2 ani? Fericit si multumit! Parca nici nu mai conteaza volumul de alergari si de munca (planificare, organizare, gasit sponsori, etc.), stresul celor 70-80 de zboruri, al cutremurelor, al inceritudinii si al nesigurantei in care am ‚plonjat’ pe parcursul calatoriilor mele, dorul de casa pe care l-am simtit din plin si toate celelalte aspecte ale ‚proiectului’.
Povestea s-a incheiat cu bine, am cunoscut o multime de oameni si locuri (in continuare nu imi vine sa cred ca am ajuns pe fiecare continent!), am strans multe amintiri de impartasit ‚la gura sobei’ copiilor si nepotilor si sunt pregatit pentru urmatoarele ‚provocari’: triatloanele (drumul spre Double Iron va fi MULT MAI GREU decat 7-7-7), organizarea Transmaratonului, terminarea cartii, proiectele de la serviciu si, mai presus de toate, incercarile pe care le am de trecut pentru a deveni parintele ideal pentru copiii mei.
Am scris randurile de mai sus in atocarul care m-a dus din Rio Grande in Porto Alegre si, astfel, cele 5 ore au trecut mai usor… Urmeaza zborul de la Porto Alegre la Lisabona, unde voi sta o zi, pentru ‚aclimatizare’ si o adaptare la fusul orar… Apoi, miercuri, Lisabona – Munchen – Bucuresti. Yuuu—huuu, ajung acasa!!! Ce bine suna asta dupa un ocol in jurul Pamantului… Pe curand!!
Andrei Rosu
PS – cand te gandesti ca toate acestea au inceput cu o decizie minora: sa alerg un pic…
Domeniu public pentru sportivii amatori 