Tag Archives: 7 maratoane pe 7 continente

Povestea lui 7.

Nu ar fi foarte multe de povestit despre acest ultim ultra din seria „7 maratoane si 7 ultramaratoane pe 7 continente”. Si, cu atat mai mult, de aratat (din dorinta de a fi cat mai ‚usor’, am renuntat la CamelBak, aparat foto etc. si am facut poze doar la start si la final). Chiar si asa, experienta a meritat sa fie traita si, in consecinta, merita sa fie impartasita…

Ziua a inceput la 4.30, cand a sunat alarma nr. 1 (telefonul mobil). Dupa un minut a sunat „rezerva” (alarma ceasului de mana), iar dupa cateva minute telefonul fix (intotdeauna ajuta si un wake-up call din partea hotelului…). Pot parea paranoic, dar am un somn mult mai linistit cand stiu ca ma voi baza pe 2-3 alarme.

Cu totul pregatit din seara precedenta, in 15-20 de minute eram echipat si gata de plecare. Am mai aruncat o privire pe check list-ul facut pentru acest maraton (pentru a ma asigura ca nu uit ceva) si am coborat la receptia hotelului, urmand sa ma intalnesc cu noii mei prieteni brazilieni si sa plecam spre statia de autobuz. Acolo, surpriza: brazilienii ajunsesera deja (cu 5 minute inainte de ora stabilita), dandu-mi peste cap pararea mea despre punctualitatea braziliana… O alta surpiza placuta a fost faptul ca nu a mai trebuit sa ne bazam pe autobuzul organizatorilor (si pe emotiile de rigoare privind respectarea traseului…); sotul uneia dintre receptioniste a trecut pe la hotel si ne-a luat cu masina, el insusi fiind alergator (chiar unul bun, castigand ‚in tinerete’ prima editie a Supermaratona).

Dupa un drum de 20 de km, am ajuns – primii – la locul de start. Soarele inca nu rasarise, organizatorii inca nu aparusera, asa ca m-am asezat pe banca pentru a lua mic-dejunul. Temperatura era deja de 20 de grade si orice speranta (sau mai curand fantezie) de a mea de a avea ceva ploaie si racoare pe parcursul ultramaratonului incepea sa se naruie, fapt confirmat cateva minute mai tarziu la rasaritul soarelui: pe cer nu era nici urma de nor… A propos de cer, fiind in emisfera sudica am retrait senzatia bizara a noptilor din Australia, Noua Zeelanda s.a.m.d., cand ma uitam debusolat la stele si constatam ca totul arata altfel decat in emisfera nordica (niciun car mare, car mic etc.).

Lasand de o parte astronomia, mai ales ca nu ma pricep la acest capitol, sa continui povestirea. Pe la 6 incep sa apara alergatorii, unii dintre ei imbracati in trening si clantanind de frig (!!), timp in care eu incdepusem deja sa transpir… Cateva minute mai tarziu apare si un autocar din care se ‚revarsa’ vreo 40-50 de maratonisti, timp in care organizatorii (aparuti intre timp) fac probe de sunet si de microfon si instaleaza cortul in care se depoziteaza bagajele alergatorilor. Fac cateva poze impreuna cu doi dintre brazilienii pe care i-am cunoscut in autocar pe drumul catre Rio Grande si ne apucam de estimari privind timpul final al fiecaruia. Chiar daca sunt alergatori de 2h 45m – 3 h 15m (la maraton), Ricardo si Wander se afla la primul ultra, asa ca 4h – 4h si 30m li se pare un obiectiv realist. Eu imi propun 5 ore – 5 ore si jumatate, bazandu-ma pe un ritm de 10.5-11 km / ora in prima parte a cursei, cand va fi mai racoare, respectiv 9-9.5 km/h in ultimii 10-15 km, cand va fi foarte cald, voi fi obosit si, in plus, voi avea vreo 8 km de alergat pe nisip. In acest ritm, voi avea la dispozitie si o rezerva de timp pentru situatii neprevazute…

Imi las bagajul in cortul amenajat pentru asta si ma uit cu inima indoita la CamelBak-ul pe care il las acolo, pentru ca nu sunt 100% sigur ca voi gasi apa la toate punctele de hidratare. Imi alung astfel de ganduri si ma duc inspre start. Locatia este o piateta din fata unei plaje enorme; privelistea este superba, cu soarele rosiatic-galbui plutind deasupra oceanului! La start, s-au strans deja multi dintre alergatori (cred ca au fost vreo 400 in total) si incep discutiile cu ‚vecinii’ de pluton. In fata noastra este un domn de vreo 60 de ani, orb, cu un bat de orientare in mana, care va alerga singur; ne spune ca este al „nu stiu catelea” maraton, ca se simte in mare forma si de abia asteapta sa bea o bere dupa… De altfel, el avea sa termine in vreo 6 ore si 5 minute!! Langa noi, un tip pe la 40 si ceva de ani isi ridica tricoul si ne arata o cicatrice care porneste de la piept si continua sub buric (din fericire, nu ne-a aratat pana unde…); ne povesteste ca in 2007 a fost operat de tumoare la intenstin, iar dupa cateva luni de recuperare a decis sa isi schimbe stilul de viata si s-a apucat de alergat. In 2008 a participat la primul lui Supermaratona, experienta pe care a repetat-o in fiecare an si pe care are de gand sa o perpetueze… Tot respectul!

Daca editiile anterioare ale Supermaratona incepeau intarziere de 40-50 de minute (din spusele localnicilor), brazilienii mi-au dat din nou cu punctualitatea in cap si cursa a inceput la 7.00. Traseul este simplu de descris: primii 20 de km au fost alergati pe o sosea care face legatura intre Praia do Cassino (cea mai mare plaja din lume, conform Guiness Book) si orasul Rio Grande, apoi am strabatut strada principala a orasului, am cotit-o spre un port unde mirosea de iti intorcea stomacul pe dos (o combinatie intre gunoi uitat 5 zile la caldura, peste, animale putrezite…si multe altele), am trecut printr-un santier naval, am mai alergat vreo 10-12 km pe o sosea „de centura” (erau 40 de grade la sol si a fost pentru prima data cand as fi preferat stejari in locul palmierilor, care faceau umbra = 0) si am ajuns pe plaja. Acolo, mii de brazilieni faceau plaja sau baie, jucau fotbal, erau cu nuca de cocos sau berea in mana si ne priveau cum alergam, in loc sa facem si noi o baie (recunosc ca mi-a trecut prin minte sa ma abat pentru vreo 5 minute de la traseu…). Am fost impresionat de incurajarile primite si de absenta oricarei atitudini jignitoare sau batjocoritoare a ‚spectatorilor’. Partea asta a traseului mi-a placut cel mai mult (fireste!!) si a fost mai usoara decat ma asteptam. In cele mai multe locuri nisipul era tasat si chiar umed (probabil de la flux-reflux), briza oceanului era perfecta pentru a ne racori, iar gandul ca eram in grafic si ca mai aveam doar cativa kilometri pana la final mi-a dat o doza mare de energie… Plaja m-a impresionat si prin dimensiuni si multi-functionalitate: lata de vreo 2-300 de metri, o parte era folosita pentru stat la soare si sau stat la terase, o parte era pe post de sosea cu 6-8 benzi (dupa maraton am descoperit ca este cam dificil sa o traversezi la ‚ora de varf’…), apoi urma un fel de trotuar (pe care am alergat noi) si, in final, o parte plina de dune si tufisuri – un paradis pentru cainii lor comunitari (da, au si ei asa ceva! Si nu stiu cum se face, dar la ei si cainii sunt veseli si relaxati; probabil ca imprumuta din atitudinea locuitorilor…).

Din fericire, nu am suferit de sete. Posturi de hidratare la fiecare 3 kilometri + o multime de localnici care ne ofereau sticle de apa pe parcurs. Au fost si doua puncte de alimentare (banane si bauturi energizante), precum si gheata disponibila in 3-4 locuri (ce bine e sa iti pui cateva cuburi in sapca!!), deci organizare buna, care ne-a oferit minimul necesar pentru a ajunge fara probleme la finish. Spre final, cand ramasesem fara energy gel (le terminasem pe ale mele…) si se anuntau niste ultimi kilometri destul de crunti pentru mine, ‚cineva’ de acolo de sus mi-a trimis un alergator care mi-a oferit unul, din senin…  – obrigado, no. 41!!

Finalul ‚izbavitor’ a venit dupa 5 ore si 22 de minute – un timp de care sunt foarte multumit, avand in vedere posibilitatile mele si conditiile de desfasurare a competitiei. ‚Brazilienii mei’ au terminat in 5 ore (Wander), respectiv 5h 45 m (Ricardo), iar castigatorii erau deja acasa, probabil, de mai bine de 2 ore… Coincidenta: cand am trecut linia de sosire, in boxe rasuna o melodie romaneasca – Inna… (normal! :)).

A urmat o baie in ocean la care visam de cand am ajuns in Brazilia (in Rio am preferat sa aloc putinul timp pentru vizitarea unor monumente si a unei favela). Si, bineinteles, o bere, pe care mi-am promis-o inca de la inceputul alergarilor mele, cand am renuntat la statul pe canapea si la cele 2-3 beri aferente acestei activitati ‚oarecum’ statice. Mi-am zis atunci ca nu voi mai bea decat atunci cand sarbatoresc o reusita cu adevarat importanta. Culmea ironiei, berea se numea „Antarctica”, exact ca locul in care am alergat primul meu ultramaraton…

Cum ma simt acum, dupa ce am terminat acest proiect intins pe aproape 2 ani? Fericit si multumit! Parca nici nu mai conteaza volumul de alergari si de munca (planificare, organizare, gasit sponsori, etc.), stresul celor 70-80 de zboruri, al cutremurelor, al inceritudinii si al nesigurantei in care am ‚plonjat’ pe parcursul calatoriilor mele, dorul de casa pe care l-am simtit din plin si toate celelalte aspecte ale ‚proiectului’.

Povestea s-a incheiat cu bine, am cunoscut o multime de oameni si locuri (in continuare nu imi vine sa cred ca am ajuns pe fiecare continent!), am strans multe amintiri de impartasit ‚la gura sobei’ copiilor si nepotilor si sunt pregatit pentru urmatoarele ‚provocari’: triatloanele (drumul spre Double Iron va fi MULT MAI GREU decat 7-7-7), organizarea Transmaratonului, terminarea cartii, proiectele de la serviciu si, mai presus de toate, incercarile pe care le am de trecut pentru a deveni parintele ideal pentru copiii mei.

Am scris randurile de mai sus in atocarul care m-a dus din Rio Grande in Porto Alegre si, astfel, cele 5 ore au trecut mai usor…  Urmeaza zborul de la Porto Alegre la Lisabona, unde voi sta o zi, pentru ‚aclimatizare’ si o adaptare la fusul orar… Apoi, miercuri, Lisabona – Munchen – Bucuresti. Yuuu—huuu, ajung acasa!!! Ce bine suna asta dupa un ocol in jurul Pamantului… Pe curand!!

Andrei Rosu

PS – cand te gandesti ca toate acestea au inceput cu o decizie minora: sa alerg un pic…

Primul roman care termina 7 continente. Bravo EDI!!!

Va anuntam in luna ianuarie ca mai multi romani sunt aproape de a finaliza circuitul 7 maratoane pe 7 continente, care exista in prezent sub 2 variante, singura diferenta dintre ele fiind data de locatia maratonului din Antarctica: in peninsula (382 de alergatori care l-au finalizat pana in prezent) sau pe continent (66 pana acum). Un alt circuit care le include pe cele de mai sus dar si maratonul de la Polul Nord (care nu este continent), se numeste Grand Slam Club si are pana in acest moment 50 de membri carora sper sa ma alatur peste aproximativ 2 luni (18 iunie 2011), odata cu terminarea ultimului maraton din circuit (Alaska Mayor’s) 🙂

Primul roman care a reusit sa finalizeze circuitul 7 continente este EDUARD POPESCU. Ultimul maraton din acest circuit a fost cel din capitala Australiei (Canberra), sambata 9 aprilie 2011, pe care Edi l-a terminat cu un timp excelent pentru categoria la care a concurat (50-59 ani), respectiv 4 ore si 9 minute! Am subliniat aceasta data pentru ca o consider istorica pentru maratonul romanesc: tara noastra a ajuns pe harta „lumii bune” a alergatorilor. Sa speram ca ii vom ajunge din urma pe campionii absoluti ai acestor circuite, alergatorii americani…

Bravo Edi, felicitarile mele si, cand ajungi in Romania… astept cele 2 beri ‘isotonice’ pe care mi le-ai promis ieri :)))

You did it, manyou are GREAT!!!

2011, an istoric: 6 romani alearga pe 7 continente!!

In urma cu o luna primeam un mesaj pe Facebook, in limba engleza, de la Janet – sotia unui roman stabilit in SUA, in care imi transmitea ca sotul ei, Eduard Popescu, este foarte aproape de a termina si el circuitul 7 Continents! Vestea m-a bucurat enorm, pentru ca nu imi doresc sa fiu doar o exceptie care intareste regula potrivit careia noi, romanii, nu avem ce cauta in astfel de circuite 🙂

A urmat apoi o scurta corespondenta pe mail cu Eduard, iar ieri, dupa aparitia in Romania Libera a unui articol despre tentativa noastra de a finaliza circuitul 7 continente, am fost placut surprins de un apel telefonic ‘trans-oceanic’ initiat chiar de catre Edi. Pe 28 februarie va alerga pe cel de-al 6-lea continent din seria lui, luand startul la cealalta cursa organizata pe continentul alb, in peninsula Antarctica, urmand ca in lunile urmatoare sa alerge in Australia si ultimul maraton din seria celor 7.

Am facut ‘schimb de experienta’, eu i-am povestit despre echipamentul din Antarctica iar el despre alergatul la altitudine – ca sa stiu ce ma asteapta la maratonul Everest. Si, bineinteles, am aranjat sa ne vedem la o bere pentru a sarbatori reusita noastra. Evident, berea o va da cel care va termina primul acest circuit… :)))

A propos de ‘cine termina primul circuitul 7 continente‘, se pare ca 2011 va fi un an de referinta pentru maratonistii amatori romani. Un grup de 3 colegi de la Ro Club Maraton – Daniel Lixandru, Ilie Rosu, Viorica Gabrian – doreste sa termine circuitul in 6 luni! Puteti vedea povestea lor AICI.

Nu in ultimul rand, cel mai aproape de a finaliza circuitul este Victor Ilie, un alergator prea putin mediatizat (din pacate :(), desi este primul roman care a depasit granita celor 100 de maratoane. Pana in prezent, Viorel a alergat pe 6 continente si mai are de ‘bifat’ doar Antarctica.

Eduard Popescu, Daniel Lixandru, Ilie Rosu, Viorica Gabrian, Victor Ilie si… subsemnatul, cu totii alergam pentru a intra in clubul 7 Continents. Barbat sau femeie, mai tanar sau mai in varsta, om de afaceri, sociolog, ofiter in rezerva, medic, instalator sau ‘finantist’ – fiecare are motivatia sa de a termina circuitul. Cred ca nu conteaza atat de mult cine va fi primul sau cine va termina intr-un timp mai scurt acest circuit. Important este sa adaugam Romania pe lista tarilor cu membri 7 Continents Club.  Si, in plus, sa cream un precedent pentru generatiile urmatoare, care sunt sigur ca vor lua cu asalt competitiile de alergare de pe toate continentele 🙂

Mult succes, Edi, Daniel, Ilie, Viorica si Victor!! Sunt mandru sa alerg ‘cot la cot’ cu voi 🙂

2010.

A fost un an incredibil.

Pe 1 ianuarie 2010, imediat dupa mahmureala de revelion, am facut primul antrenament pentru maratonul de la Polul Nord. La munte. Temperatura -15 C. Mi-am spus ca daca voi alerga macar 30 de minute si nu voi raci, atunci voi reusi sa alerg si la Polul Nord…

Mai erau 3 luni pana la maraton si nici macar nu ma inscrisesem. Nici nu stiam daca mai au locuri disponibile. Nici nu ma antrenasem. Nici nu stiam ce inseamna ‘maraton’. Cu ce se ‘mananca’ astfel de competitie. Nu mai experimentasem temperaturi de -35, -40 C. Nu stiam cum sa imi pregatesc organismul pentru astfel de conditii. Ce nutritie trebuie sa am. Ce echipament. Cum pot face rost de bani pentru taxa de inscriere. Pentru transport. Pentru cazare. Pentru multe altele.

Nu stiam ce inseamna ‘blog’. Nici nu cred ca citisem vreunul!

Tot ce stiam era ca TREBUIE sa ajung la Polul Nord. Era Everest-ul meu. Daca reuseam, atunci eram sigur ca imi va reusi orice. Si asta insemna ca puteam deveni cel mai bun exemplu pentru copilul / copiii / nepotii / stranepotii mei…

Un vis din copilarie, ramas acolo, undeva, in adancul creierului, de pe vremea cand citeam Jules Verne si alte carti de aventura. Un vis care se pierduse, treptat, pe masura ce ma ‘maturizasem’… 

Ma bucur ca am decis sa imi infrunt temerile. Zeci de decolari si zeci de aterizari intr-un an – nu este un lucru foarte confortabil pentru un aerofob :). Un discurs la TEDx, in fata a sute de oameni – nu este tocmai idealul unui om care se teme de vorbitul in public. Antrenamente la munte, suspendat de o coarda la zeci de metri deasupra pamantului – este exact ceea ce lipsea unuia care are rau de inaltime… Si, bineinteles, trezitul la 4-5 dimineata, gerul de afara, monotonia lungilor antrenamente, renuntatul la berea din fata televizorului… – nimic care sa placa unui mare iubitor de confort 🙂

Facand ‘bilantul de sfarsit de an’, nu imi vine sa cred ca am fost la Polul Nord. Si in Antarctica. Si in Australia. Si in America de Sud. Ca am alergat deja pe 4 continente. 5 maratoane. Si un ultramaraton de 100 km. Ca (mi-)am ‘livrat’ mai mult decat (mi-)am promis. Ca mai am doar 3 maratoane pana imi indeplinesc inca un vis, cel de a alerga 7 maratoane pe 7 continente. Si doar 6 ultramaratoane pe 6 continente pana imi voi indeplini o noua dorinta. Si cine stie ce va mai urma? …Pentru ca experientele noi genereaza oportunitati noi… 

Imi iau ramas bun de la un an excelent, la finalul caruia am ‘crescut’ odata cu fiul meu si am castigat multa incredere.

Incredere ca pot fi un tata grozav. Un antreprenor la locul de munca. Un coleg si un prieten mai bun. …Sunt sigur ca si sotia ma iubeste si ma apreciaza mai mult decat acum un an… :)))

Sa vina 2011! Il astept conform zicalei: „Asteapta-te la ce e mai bun, dar pregateste-te pentru ce e mai rau!”. In interpretarea mea, voi visa cu ochii deschisi si cu capul in nori, dar voi planifica si actiona cu mare atentie si cu picioarele pe pamant… 🙂

La multi ani si, mai ales, la cat mai multe vise indraznete!! Ne revedem / reauzim / ‘rescriem’ la anul…

PS – am reinceput antrenamentele, ma simt excelent 🙂

Andrei cel care va multumeste ca ii sunteti alaturi.

Mai putin de o luna pana plec spre Antarctica.

Am un deja-vu. In afara antrenamentelor la 5 dimineata la temperaturi negative si a multor dusuri reci (pentru ‘calire’), ma pregateam sa scriu „Cum ajungi in Antarctica…? 5 avioane + 1 elicopter”, dar mi-am dat seama ca: a) semana prea mult cu unul dintre primele articole scrise in jurnalul meu (pe vremea cand ma pregateam pentru maratonul de la Polul Nord) si b) de aceasta data nu voi mai folosi elicopterul :).

Si chiar asa… cum se ajunge in Antarctica – cel mai rece continent de pe glob? In primul rand, acolo ajung urmatoarele categorii de oameni (evident, toti au cate o problema psihica dar, dincolo de asta…): oamenii de stiinta, exploratorii, aventurierii, alpinistii care escaladeaza Vinson-ul (4892 m), personalul tehnic si militar din bazele situate in zona Polului Sud si, mai nou, … alergatorii :).

Cat de departe este Antarctica de Romania? Judecand dupa cele aproape 30 de ore de zbor, cred sunt aproape 20.000 kilometri. Ruta mea va fi:

2-3 decembrie. Bucuresti – Frankfurt (3 ore) si Frankfurt – Buenos Aires (14 ore).

4 decembrie. Buenos Aires – Santiago de Chile (2 ore). De aici, am de calatorit 120 km pana in Vina del Mar, unde va avea loc maratonul Coastei Pacificului.

5 decembrie. Alerg maratonul Coastei Pacificului (distanta standard 42,195 m), pentru sustinerea proiectelor fundatiei HOSPICE.

6  decembrie. Stau in Santiago de Chile.

7  decembrie. Santiago de Chile – Punta Arenas, cu escala in Puerto Montt (4 ore si jumatate). Aici se termina liniile aeriene ‘comerciale’.

8 decembrie. Punta Arenas. Sedinta tehnica pentru participantii la Antarctic Ice Marathon 2010.

9 decembrie. Punta Arenas – Union Glacier, Antarctica (6 ore). Dupa ce am ‘experimentat’ Antonov-74 in calatoria mea catre Polul Nord, a venit randul pentru Ilyushin-76 (IL-76). Imi aminteste de filmul 2012… 🙂

9-11 decembrie. „Aclimatizarea”.

12 decembrie. Alerg maratonul Antarctic Ice (distanta standard 42,195 m).

13 decembrie. (daca ma vor mai tine picioarele…) Alerg si semi-maratonul Antarctic Ice (ca sa nu fac febra musculara :))

14-15 decembrie (sau cu intarziere de 1,2…10 zile, functie de vreme). Plecarea spre Punta Arenas – Puerto Montt – Santiago de Chile – Buenos Aires – Frankfurt – Bucuresti…

De abia astept sa ma intorc din Antarctica si sa scriu: Am alergat 4, au mai ramas doar 3!