Cea mai lunga zi de nastere.

30 iunie 2083, ora 4 dimineata. iRobot-ul (model nr. 750) ma anunta ca azi implinesc 107 de ani si ma felicita pentru venerabila mea varsta. Imi comunica programul de antrenament si imi arata proiectii holografice cu mesaje de „la multi ani” si urari de viata lunga. Apoi imi prezinta o surpriza: o retrospectiva a ultimelor 365 de zile.

A fost un an bun. Acum cateva luni tocmai am invins, pentru prima data in viata, un alergator kenyan. Am avut noroc, i s-a stricat walker-ul la kilometrul 65…

Micul dejun. Robotul ma anunta ca astazi am nevoie de 2673 de calorii (din care minim 72% carbohidrati) si ca stau foarte bine cu alcalinitatea. Ne serveste cu legume crescute organic (pe acoperisul casei), desert de banane culese din Campia Baraganului (incalzirea globala…) si apa plata din ghetarii topiti ai oceanului Arctic.

Fac o tura cu bicicleta mea Pegas (un model clasic, pe care l-am folosit la triple IronOldMan-ul din 2064), apoi merg la antrenament. Astazi am programata o partida de tenis cu un pusti de 86 de ani, care de regula ma bate mar. Dar nu si azi, pentru ca ma simt in foarte mare forma…

Ma intorc de la antrenament, prin orasul nostru verde, plin de biciclete si de parcuri eoliene. Opresc la McVeggie sa imi iau un smoothie de legume, apoi pedalez mai departe. Imi este cam greu sa urc dealurile artificiale facute de municipalitate, dar ma descurc. Din cand in cand, mai pun bicicleta pe pedalare automata. Nici nu simt cum trece timpul si este deja dupa-amiaza.

Ma indrept catre casa, pentru ca in cateva ore avem reuniune de familie si o mica petrecere. Robotul ne-a pregatit deja hainele si ne-a pus apa in rezervorul masinii. Ne urcam in Dacia noastra (model 2048) si plecam spre Centrul Vechi al Bucurestiului, a carui restaurare tocmai s-a terminat…

……………………………………………………………………………………………………………………..

Astazi este ziua mea, implinesc 35 de ani si, daca o sa traiesc cat strabunicii mei, inseamna ca mai am putin si depasesc prima treime din viata :). Se spune ca oamenii traiesc la inaltimea propriilor asteptari, iar eu mi-am propus sa alerg ultimul maraton pe 30 iunie 2076, la venerabila varsta de 100 de ani. Dupa aceasta varsta, nu voi mai participa decat la ultramaratoane si triatloane…

La 15 ani ma intrebam cum va fi la 20, la 20 cum va fi la 35, iar acum ma intreb cum va fi la 107. Sunt curios sa aflu ce intrebari imi voi adresa la 107 (presupunand ca voi mai fi capabil sa rationez…). In 2083, sotia va avea 104, copiii 75, respectiv 72, nepotii in jur de 40, iar stranepotii vor fi la liceu sau la facultate (sau ce se va face la vremea respectiva…).

Urez „La multi ani!!” tuturor celor care isi sarbatoresc azi, la randul lor, ziua de nastere (La multi ani, Adriana!!) si, de asemenea, celor care isi vor sarbatori ziua de nastere in 2083… 🙂

PS 1 – Fusul orar ma ajuta sa sarbatoresc ‘ziua mea’ si pe 29 si pe 30 iunie :). Si inca o data cand ajung acasa, in Romania…

PS 2 – un maratonist la 101 ani:

Am ajuns in Canada, dupa o calatorie cu suspans.

Cutremur in Anchorage cu cateva ore inainte ca eu si varul meu sa ajungem acolo (din solidaritate pentru rudele noastre din Noua Zeelanda, care au parte de cutremure in fiecare zi :(). Furtuna in Chicago care a intarziat sau anulat zeci de zboruri. Ceata densa la Toronto…  Natura isi urmeaza linistita cursul, dar si noi pe al nostru :).

Dupa un zbor cu peripetii prin mijlocul furtunii, o aterizare la Chicago in timpul careia toti pasagerii (si, probabil, pilotii…) se rugau la divinitatile preferate, o decolare amanata spre Toronto (dar, totusi, una dintre putinele curse care a plecat din Chicago ieri dimineata) si o aterizare in Toronto in care nu am vazut pamantul decat atunci cand avionul a pus rotile pe pista, am ajuns intr-un final (apoteotic :)) in Canada.

Vreme mohorata (nu doar ceata, ci si ploaie multa in Toronto), oboseala mare (nu am putut dormi in avion, deci am facut o noapte alba), dar bucurie mare ca am ajuns cu bine (atat eu cat si bagajele…).

Drumul de la Toronto la Burlington a durat aproximativ o ora. Autostrada impecabila, cu 4 benzi pe sens + o banda de refugiu, destul de aglomerata dar ATENTIE: masinile in care soferul este insotit (adica sunt minim 2 oameni in masina) au dreptul de a folosi banda de viteza. Asa ca eu si varul meu am mers fara oprire pe banda ‘speciala’, pana in Burlington, cand a trebuit sa petrecem cateva minute pe o banda mai „lenta”, pentru a vira dreapta…

A propos de aceasta masura a autoritatilor canadiene de a incuraja ‘gruparea’ soferilor intr-o singura masina, Raul mi-a povestit de un caz simpatic petrecut zilele trecute: un sofer de 50 de ani a fost amendat pentru ca a condus pe banda HOV (High Occupany Vehicle) pretinzand ca este insotit. De fapt, in dreapta sa se afla…o papusa gonflabila :). Am gasit si pe net acest caz, detalii AICI.

Burlington este, dupa cum il numesc localnicii, un „oras-dormitor” – un oras ‘folosit’ doar noaptea si abandonat ziua, cand aproape toti locuitorii sunt la locul de munca, in orasele vecine ceva mai mari (Mississauga – unde lucreaza verisorii mei, Toronto etc.). El arata ca un complex rezidential urias, cu case cu un etaj (care au un gazon impecabil), terenuri de golf (primul indicator pe care l-am vazut pe strazile orasului a fost „Atentie la jucatorii de golf!” :)), locuri de joaca pentru copii, scoli, gradinita, sala de sport, sectie de politie (cred ca se plictisesc la maxim :)), sconcsi, veverite, iepuri si…cam atat am apucat sa vad, deocamdata, avand de recuperat o noapte nedormita.

De fapt, am mai vazut / aflat ca:

– la fiecare colt de strada din preajma scolilor exista cate un Guard care opreste masinile pentru a ajuta copiii sa traverseze.

– daca depasesti un autobuz de scoala (stiti voi, alea mari si galbene din filme) care stationeza si are semnul „stop” pornit, iti pierzi carnetul instant (soferul autobuzului are un buton cu care cheama politia).

– sportul national al canadienilor este hockey-ul, care provoaca patimi si frustrari cel putin la fel de mari ca sportul nostru cu balonul rotund. Ultimul exemplu: fanii Vancouver Canucks au devastat orasul dupa ce echipa lor favorita a pierdut finala NHL…

– gunoiul trebuie pus pe categorii (reciclabile, biodegradabile etc.), altfel masina de salubrizare ti-l lasa in fata casei. El se ridica joia (adica azi), motiv pentru care am inteles de ce zaceau pe trotuar televizoare, monitoare, cosuri de basket, haine, canapele, crose de hochei, articole de gradina si multe, multe altele, pe care daca le strangi iti deschizi un magazin destul de bun sau iti decorezi casa de la A la Z… Suna foarte tentant si incep sa regret ca nu m-am uitat dupa un iPad 2 :))).

– canadienii nu se sinchisesc sa isi inchida usa de la casa cu cheia, nici macar atunci cand pleaca la serviciu. Nici nu prea au de ce sa se teama, pentru ca strazile sunt supraveheate (video), iar rata de furturi este foarte mica.

– Canada este mult mai ‘socialista’ decat vecina de la sud (si de la nord). Daca o operatie in SUA costa zeci pana la sute de mii de dolari si, daca nu ai asigurare… asta e!, in Canada platesti, pentru interventii medicale similare, doar biletul pentru parcarea din fata spitalului :). Nu merg mai departe cu comparatiile si nici nu trag vreo concluzie; era doar o constatare…

Ce urmeaza zilele viitoare? Pe principiul „viseaza, planifica, actioneaza” sau „ce este scris are mai mari sanse sa se intample” :), inainte de culcare am reusit sa schitam un program pe care sa il urmez pana pe 3 iulie, cand plec spre tara. In mare, arata cam asa:

04.00 – 05.00: Scriu la cartea mea (minim o pagina). Am ajuns la pagina 55.

05.00 – 06.30: Antrenament nr. 1 (15-20 min. inclazire, 7 km alergare usoara, 30 min. sprinturi, 10 min. stretching) – azi dimineata am avut primul antrenament, a fost excelent! In plus, m-am convins ca nord americanii au alergarea in sange, intersectandu-ne cu o multime de joggeri si biciclisti…

06.30 – 07.00: Mic dejun (fructe, iaurt, cereale, sirop de artar) si call conf / Skype cu familia 🙂

7.00 – 12.00: Proiecte birou (sunt cu 7 ore in urma fata de Romania, deci ma sincronizez cu colegii in partea a 2-a a zilei lor de lucru).

12.00 – 12.30: Masa de pranz (salata mixta + diverse tipuri de seminte)

12.30 – 13.30: Nani.

14.00 – 15.00: Blog, Facebook etc. si, fireste, Skype cu sotia si cu fi-miu (sa ii spun Noapte Buna :))

15.15 – 16.30: Gazdele mele sunt la serviciu pana la 16.30, asa ca o iau pe fetita verisorilor mei (Ruxandra, 11 ani) de la scoala si ma asigur ca isi face temele… (e o repetitie buna pentru ce urmeaza sa ma astepte – in dublu exemplar – peste cativa ani :).

17.00 – 17.30: Cina (legume, paste, orez, peste).

18.30 – 20.00: Antrenament nr. 2. O sa alternam mersul pe bicicleta cu inotul (o zi una, o zi alta).

21.00 – 04.00: Nani.

„Rutina” programului de mai sus va fi intrerupta in weekend-uri, cand avem programate 2 antrenamente „cu public”, plus ultramaratonul din 2 iulie si o excursie la cascada Niagara si la Toronto. Raul s-a inscris de curand intr-un club local de alergatori si primeste invitatii la concursurile organizate aproape saptamanal in aceasta zona.

Pe 25 iunie (sambata) vom participa la The Meredith Hagan Inspiration Run, o cursa montana de 10 kilometri organizata in memoria unei profesoare de fitness care a inspirat si motivat multi canadieni sa isi imbunatateasca stilul de viata. Cursa va avea loc intr-unul din numeroasele rezervatii naturale din zona – Mountsberg Conservation Area.

Pe 1 iulie, de ziua nationala a Canadei, am gasit modalitatea ideala de a ne detensiona si pregati musculatura pentru ultramaratonul de a doua zi: vom alerga o cursa de 5 kilometri, Roseland Law Chambers Canada Day. Taxele de concurs platite de alergatori vor fi donate comunitatii locale, deci se vor intoarce la ei… 🙂

…Iar pe 2 iulie urmeaza ultra-ul, dar mai este pana atunci, asa ca voi incheia intr-o nuanta canadiana: See you soon / A bientot!

Eco-Trail de Paris 2011 – organizare perfecta.

Va povesteam zilele trecute de organizarea excelenta de la Eco-Trail de Paris 2011. Ce mi-a placut:

– site-ul competitiei, bilingv, cu un design pe gustul meu si cu multe informatii (inclusiv sfaturi de la ultra maratonisti experimentati);

– promptitudinea cu care au raspuns solicitarilor transmise prin e-mail (pe 30 decembrie i-am rugat sa adauge Romania in scroll list-ul cu tari, iar pe 31 decembrie mi-au raspuns ca s-a rezolvat :));

– update-urile transmise prin e-mail, care nu au fost nici agasante, nici rare sau inexistente (ca in multe cazuri…). In plus, informatiile s-au limitat la strictul necesar (de regula, reminders privind check list echipamente, locatia concursului etc.)

– In cortul instalat langa turnul Eiffel, de unde participantii urmau sa isi ridice kit-ul de concurs, exista un numar mare de voluntari, astfel incat nu au existat cozi. In plus, o parte a cortului a fost pusa la dispozitia multor firme interesate sa isi vanda / promoveze produsele (nutritie, echipament, inscrieri la alte competitii etc.) si am avut ocazia sa vad ‘trendurile’ in materie de maraton si ultra maraton…

– numarul de telefon al organizatorilor scris pe numarul de concurs (pentru situatii de urgenta…). De asemenea, un lucru tot mai frecvent la competitiile de alergare: numele concurentilor inscriptionat pe numarul de concurs, astfel incat spectatorii sa te poata incuraja: „Courage, Andrei!!” sau „Haide, belgianule, alearga!” (hm, cred ca steagul Andorrei sau al Ciad-ului seamana mai mult cu al nostru decat cel al Belgiei :))

– transportul pana la start. Organizatorii ne-au dat bilet de RER (un fel de metrou-tren) si ne-au transportat de la capatul de linie cu autobuze.

– micul dejun pe care ni l-au oferit, deoarece cursa incepea abia la 12.30.

– momentul de reculegere de dinaintea startului, pentru victimele cutremurului din Japonia.

– faptul ca au mentionat Romania printre tarile prezente in competitie (in murmurul si mirarea participantilor – banuiesc ca era de bine… :))

– posibilitatea urmaririi ‘in timp real’ a concurentilor de catre rude, prieteni etc., prin intermediul unui site dedicat.

– rezultatele si clasamentul final postate aproape instant si pozele puse la dispozitia concurentilor la aproape 24 de ore de la finalul cursei.

Puncte de imbunatatit: 

– sunt un pic trist pentru ca nu s-au acordat medalii :(, ci doar tricouri. Referitor la t-shirts, ele s-au dat doar participantilor care au terminat cursa in termenul limita impus de organizatori.

– am fost un pic surprins de raritatea apei, respectiv lipsa ei intre kilometrul 22 si 56 (in antiteza cu situatia din Sahara, unde aveam puncte de alimentare la fiecare 2-3 km). Dar, pana la urma, Eco-Trail a fost un ultra si asta presupune conditii mai dure… 🙂

De vorba cu 3 alergatori. Partea a 3-a: Serban Chiurlea

Prima data cand am auzit de Serban Chiurlea a fost inainte de aventura mea de la Polul Nord, cand m-am inscris in Ro Club Maraton si am ‘rasfoit’ pagina de internet a clubului. Eu eram un ‘nevinovat’ care facea primele antrenamente pentru un maraton, iar distanta de 42 km si 195 m mi se parea URIASA. Deci va dati seama ce impresie puternica a avut asupra mea faptul ca un un om / un roman poate sa alerge la competii de sute de kilometri precum Tour du Mont Blanc (158 km),  Diagonale des Fous (163 km),  traversarea Alpilor francezi de la Nord la Sud (600 km)…si multe, multe altele! Si inca ceva: la multe dintre aceste competitii, Serban a alergat impreuna cu… tatal sau, care ne arata ca 70 de ani nu inseamna obligatoriu condamnarea la boli si medicamente compensate. Ce tare!! Poate il motivez si pe taica-miu (un ‘junior’ de 56 de ani :)) sa se apuce de alergat…

Povestirile lui m-au facut sa ma simt muuult mai confortabil cu cei 42 de km pe care ii aveam de alergat in premiera, chiar daca era vorba despre Polul Nord…

…Si, de asemenea, au fost o buna sursa de inspiratie si – mai ales – de motivatie pe parcursul ultramaratonului meu din Antarctica, pe parcursul caruia imi spuneam „daca cei 2 Chiurlea alearga cate 2-300 de km, ar trebui sa pot alerga si eu macar jumatate” 🙂

Revenind in prezent, am vrut neaparat sa il cunosc personal pe Serban, sa aflu cum reuseste sa alerge atat 🙂 si, nu in ultimul rand, sa imi completez informatiile despre alergatul in Himalaya aflate de la Marian Chiriac cu cateva zile in urma. Pentru ca Serban a participat in 2010 la Solu Khumbu Trail, o competitie de ‘doar’ 300 de km care include si traseul pe care voi alerga la maratonul Everest.

L-am contactat la inceptul acestei saptamani folosind adresa de contact de pe site-ul proiectului Trans Romania Run (traversarea Romaniei in alergare, pe un traseu de aproape 800 de km). Ne-am intalnit 3 zile mai tarziu si i-am ‘furat’ mai bine de o ora din timpul de lucru (l-am prins la munca :)).

La 1 an, parintii il luau in rucsac pe munte, la 4 ani a inceput sa alerge ‘organizat’. Apoi a facut – cu succes – orientare turistica (traditie de familie), mai tarziu a alergat un maraton si…restul e istorie 🙂

Discutand despre Himalaya, m-am ales cu o harta detaliata a zonei, cu cele mai bune trail-uri, cu localitati, bazaruri, locuri de pozat Everest-ul etc. Serban mi-a ‘bagat un cui’, avand in vedere ‘dragostea’ mea pentru calatoritul cu avionul. De la Kathmandu vom zbura la Lukla, cel mai periculos aeroport din lume :(… Trecand de asta, pericolele nu se termina. Va trebui sa am mare atentie la iaci, se sperie usor, sunt imprevizibili si au niste coarne ascutite, pe care le-a ‘testat’ (din fericire fara consecinte grave) si dl. Chiurlea senior… De asemenea, va trebui sa imi conserv cat mai bine energia si sa imi dozez respiratia: aerul este de 2 ori mai rarefiat decat in Bucuresti (dar, probabil, ceva mai curat :)).

Am mai vorbit despre familie, copii, antrenamente, competitii, cunostiinte comune si senzatia pe care o ai atunci cand alergi un ultra: de la un punct incolo, simti ca alergi in afara ta… Testati-o, merita 🙂

Am incheiat intalnirea cu clasicul „pe curand”, care s-a materializat, intamplator, azi dimineata, cand ne-am interesectat la antrenament in jurul lacului Herastrau. Sper sa ne revedem si la un pahar si, de ce nu, la un ultra – poate doboram recordul romanesc de 157 de km la cursa de 24 de ore 🙂

Multumesc Serban, tine-o tot asa, pentru ca inspiri o multime de oameni!!

PS – sper sa am ocazia sa discut pe indelete si cu alti alergatori romani ale caror povesti le-am citit si le admir: Daniel Lixandru, Gabriel Solomon, Serban Damian, Ilie Rosu, Cristian Ungureanu, Victor Ilie… si multi, multi altii!

Cum ne-au pus francezii pe harta unui ultramaraton…

De obicei, noaptea dintre ani este momentul in care ne facem diverse promisiuni: ca vom petrece mai mult timp cu familia, ca vom face mai multa miscare, ca vom renunta la fumat (sau la baut…), ca ne vom bucura mai mult de viata, ca vom scapa de datorii, ca o sa invatam ceva nou, ca vom ajuta pe altii, ca vom fi mai organizati etc.

De cele mai multe ori, aceste promisiuni rezista doar cateva ore / zile 😦 si au de asteptat inca un an…

Ca si anul trecut, revelionul m-a prins la munte. Nu am stat decat 3 zile (de ieri am revenit la birou…), dar am profitat de ocazie pentru a face 2 antrenamente ‘verticale’, pentru a il pune pe Alex pe schiuri (peste 2 ani il pun si pe placa, ca sa mergem in tandem :)), pentru a ne revedea cativa prieteni buni si pentru a imi ‘reinsprospata’ promisiunile.

Daca partea cu lasatul de fumat, cu miscarea, cu organizarea, cu ajutatul semenilor mei, cu invatatul de lucruri noi si cu bucuratul de viata – am ‘rezolvat’ in anii precedenti, pentru 2011 imi doresc mult sa scap de micile datorii 🙂 si sa petrec mai mult timp cu familia. In ceea ce priveste datoriile, mi-am facut ceva planuri (o sa scriu o carte – deocamdata am doar titlul si sumarul :)).

Ma asteapta un an incarcat.

In primul rand, in a doua parte a 2011 sper sa apara in viata familiei mele bebe numarul 2 :). Nu imi dau seama de ce, dar dupa experientele traite in 2010 ma simt mai pregatit pentru a deveni inca o data tata… 🙂

Apoi, mai am de alergat 3 maratoane pentru a finaliza circuitul 7 maratoane pe 7 continente, din care 2 (Sahara si Everest) imi vor da ‘ocazia’ sa ma confrunt cu situatii noi (caldura extrema / altitudine mare).

De asemenea, imi mentin si dorinta de a alerga ultramaratoane pe fiecare continent. Mi-am schitat un plan care a obtinut ‘avizul’ familiei 🙂 si pe care il gasiti in pagina 7 ULTRA-MARATOANE. Nu stiu daca o sa si fac rost de fonduri, dar asta e alta poveste 🙂

Primul ultra de dupa cel din Antarctica va fi Eco-Trail de Paris, in ultimul weekend din martie. Este o competitie de 80 km (are si variante de 50 si 18 km) care se desfasoara in suburbiile Parisului si padurile din jurul lui, trecand pe langa palatul Versailles si terminandu-se la primul etaj al Turnului Eiffel. Timpul limita de terminare al cursei de 80 de km este de 12 ore si jumatate.

Am ales aceasta competitie pentru ca: vad si eu (in sfarsit!) Parisul :); nu am mai alergat concursuri prin padure; voi alerga in premiera la un concurs care se desfasoara si pe timp de noapte; este aproape si nu trebuie sa lipsesc de la serviciu; pot fi insotit si de fotograful meu preferat (sotia :)); este o deplasare relativ ieftina (costul zborurilor spre Paris este decent, taxa de inscriere a fost vreo 80 de euro, iar cazarea…poate gasim niste prieteni pe acolo :)).

Un lucru amuzant, dar care nu m-a surprins… Pentru a se inscrie la aceasta competitie, participantii trebuie sa isi creeze un cont / profil pe site-ul lor. Cand sa selectez tara de resedinta… Romania nu exista :). Organizatorii au fost draguti si au raspuns rapid cererii mele de a include Romanica in lista tarilor de pe glob, asa ca…sunt fericit ca am mai pus tara noastra pe harta unei competitii! 🙂

PS – le dedic cu drag videoclipul de mai jos…