Tag Archives: Quintuple Ultra Tri

Ultima parte (a 6-a) a povestii celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon.

Viata este simpla. Ne trezim, facem niste lucruri, ne culcam. Apoi, repetam asta de cateva mii de ori. Din pacate, avem talentul de a o complica inutil, facand lucruri care nu au relevanta cu ‘scopul vietii’ noastre sau alegand sa nu facem nimic.

3Filmul copilariei mele – Star Wars – a avut 6 parti. Chiar daca, in curand, Disney urmeaza sa lanseze inca x parti ale acestei saga, Quintuple-ul meu se opreste aici. Au trecut 11 zile de la terminarea lui si, deja, este doar o amintire. Foarte frumoasa, dar viitorul bate la usa. Cele doua saptamani „de miere” (adica de ‘refacere’) se apropie de final, iar focus-ul in urmatoarele 251 de zile va fi inotul,  care va reprezenta 75-80 din volumul total de antrenament. In saptamana 1-8 iulie voi avea o sansa – una singura – de a traversa Canalul Manecii, in cadrul ultratriatlonului Arch to Arc. Nu stiu daca vremea va tine cu mine sau daca voi avea curentii potriviti, dar am de gand sa ating cea mai buna forma (si tehnica) la capitolul inot si sa pot spune „nu as fi putut face mai mult de atat”. Chiar daca va trebui sa inot 20, 30 sau 40 de ore, voi face tot ce tine de mine pentru a ajunge din Anglia in Franta. Asa ca, incepand de saptamana viitoare, voi inota si voi inota si voi inota si voi inota…pana imi va iesi clorul prin fiecare por al fiintei mele. Mai sunt 8 luni si ceva, la capatul carora trebuie sa duc in Anglia cea mai buna versiune personala a ultimilor 39 de ani.

Mi-am promis ca in fiecare an, de ziua mea, voi alerga o distanta egala cu varsta pe care o voi implini; in 2015 va trebui sa imi incalc promisiunea – voi incepe Arch to Arc cu o alergare mai lunga, de 140 de km. Dupa care voi intra in acel Canal. Dupa care ma voi pune pe bicla si voi ajunge la Paris. Deja stiu la ce ma voi gandi pe parcursul celor 300 de km de pedalat: „heeei! in 2011 am inceput sa iau lectii de inot, iar acum cateva ore am traversat Canalul. WTF??!!!!” Apoi, in minte imi va veni urmatorul proiect – mai important pentru mine decat Arch to Arc: „THE” Deca. Quintuple este pentru adevaratii ultratriatlonisti ceea ce este Ironman 70.3 pentru triatlonisti: incalzirea pentru „the big one”…

Inainte de a va povesti cele mai intense si out of this world 24 de ore din viata mea (exceptand nasterea copiilor mei), sa va spun ce simt acum legat de acest Quintuple. Cred ca de abia de la aceasta distanta (inclusiv) incolo incepe cu adevarat un ultra. Double-ul si triple-ul sunt grele, dar perfect abordabile. Elvetianul Beat avea dreptate – Triple is a baby race. La Quintuple, simti cu adevarat ca fiecare atom din tine isi face treaba pentru a te duce la finish. Si intelegi ca, in momentul in care spui „gata, nu mai pot”, esti de abia la jumatatea potentialului tau fizic si psihic. Sau, poate, nici macar acolo.

*

Ultima noapte + ultima zi.

Ramasesem cu povestea in punctul in care l-am ridicat pe Frank de pe scaun. Daca va intrebati de ce am facut-o…voi ce ati fi ales in locul meu? Sa va faceti un prieten pe viata si sa va simtiti bine cand va priviti dimineata in oglinda sau sa luati locul 1 la o cursa in 2?

Am ezitat foarte mult inainte de a scrie urmatoarele randuri. Sa povestesc tot ceea ce am trait in ultima noapte – cu riscul de a fi internat la spitalul de nebuni – sau sa pastrez doar detalii tehnice? Nu stiu ce simt oamenii care se drogheaza (si nici nu am de gand sa aflu), dar am citit despre senzatii precum „sarutat de Dumnezeu”, „una cu Universul”, „auzit culori” s.a.m.d. Cei care vor sa traiasca astfel de senzatii si au ales sa isi infiga seringi in vene sau sa traga prafuri pe nas… au gresit calea! Antrenati-va si mergeti la un Quintuple!

Imaginati-va ca v-ati afla pe o alee de un kilometru si jumatate, pe care alearga – dus-intors – vreo 50 de oameni – participanti la Double, Triple si Quintuple. Unii au ‘sarit’ peste o noapte de somn, altii peste doua, iar cativa peste mai multe. Si imaginati-va ca ploua. Si ca va este frig de va clantane dintii, iar asta se aude de la 10 metri. Si ca TOTI oamenii pe care ii intalniti au capul plecat si provirea pierduta, EXACT ca intr-un film cu zombies. Si ca, orice le-ati spune, raspunsul ar fi un mormait monosilabic. Si ca aceasta nopate ar dura 12 ore.

A propos de participantii la Double si Triple, trei dintre ei sunt fosti sau actuali soldati in armata americana. Discutand cu ei (erau cei mai constienti dintre zombies :)), toti trei au exclamat – cand au aflat ca sunt roman – „MK2! The best in the world, man!”. Nu am inteles de la inceput despre ce este vorba („ce naiba o fi emcheitu-ul ala?”), dar am fost lamurit: „Mihail Kogalinceanu Air Base – we had such a great time there. You have beautiful girls, man!!” 🙂

In acest moment am cateva „flash„-uri din acea noapte, amintiri sporadice cu scene care m-au impresionat si, probabil, imi vor ramane la ‘suprafata’ subconstientului meu pentru mult timp – poate pentru intreaga viata.

Una dintre ele este imaginea doamnei Kathy, care oprise in zona de tranzitie pentru a lua ceva de mancare. Barbia i-a cazut in piept, iar sotul i-a sprijinit capul – moment in care Kathy a atipit. „Dear, do you want to sleep a little bit?” – Niciun raspuns. „Dear…!„. „I’m good, give that f…ing sandwich!„… Si Kathy a plecat mai departe.

Zece minute mai tarziu, discutam cu Kathy despre unghiile noastre. Am observat ca nu au crescut nici macar un milimetru in ultimele 4-5 zile. Am gasit, impreuna, doua explicatii: 1) Poate ca ele cresc doar in timpul somnului. 2) Poate ca organismul trimite toti nutrientii catre organele care au nevoie de ei.

5Daca starea muschilor mei era extrem de buna, iar psihicul meu nu dadea semne de ingrijorare (exceptand faptul ca am fredonat vreo 50 de melodii si ca la fiecare 2-3 minute aveam cate o repriza de plans in hohote, apoi una de ras isteric), principala mea problema erau buzele. „Buzele tale, ca doua petale” – erau acum niste „ceva-uri” arse de soare, de vant si de frig, care ma usturau ca naiba si ma faceau sa regret ca nu aplicasem pe ele mai multa crema anti-UV si de galbenele; dar, daca as fi facut asta, probabil ca Beat mi-ar fi spus ca sunt un softy :). Nu din aceasta cauza nu ma dadusem cu crema ci, pur si simplu, nu inclusesem in plan acest aspect. Next time.

Imi place ploaie. Ador ploaia. DAR cu o conditie: sa fiu in casa, copii sa fie plecati la bunici, iar sotia in bratele mele. Si, eventual, sa ne uitam la un film alb-negru (Casablanca?). La un Quintuple, dupa atate zile si nopti de ploaie, iei personal orice strop care iti aterizeaza pe fata. Iti vine sa te duci ‘la civilizatie’, sa faci un dus FIERBINTEEEE, sa te bagi sub plapuma si dai dracului ultratriatlonul lu’ peste prajit. Din fericire, doar iti vine.

Am uitat sa va povestesc o intamplare din noaptea precedenta. Pe la 3 dimineata, trec pe langa Frank, in timp ce acesta vorbeste cu cineva (personaj imaginar). „Where am I…? Who am I…?”. Apoi, el isi implora tatal sa il ajute sa termine cu bine acest concurs si ii promite ca va alerga, in cinstea lui, cursa de 10 mile de duminica (adica, de peste doua zile…). Ulterior, am aflat ca tatal sau murise in urma cu doi ani. Iar Frank s-a tinut de cuvant: a alergat acea cursa, cu medalie de finisher.

In ultima noapte am trait ceea ce adeptii shaking meditation-ului numesc transcendenta. Orice gand din creierul meu a disparut. Toti muschii erau mai relaxati decat dupa un masaj Yumeiho. Trecutul si viitorul au disparut, iar starea de aici si acum s-a instalat pentru prima data in viata mea. Am simtit ca un abur coboara din cer si intra in mine (in timp ce scriu asta, ma stept ca ambulanta sa plece dinspre spitalul de nebuni spre casa mea…). In acel moment, m-am oprit si am privit spre cer, printre picaturile de ploaie. Am simtit ca Universul trece prin mine si devin parte din el…

La primul meu ultramaraton, cel de 100 de km, din Antarctica, am avut o experienta oarecum asemanatoare. Dupa 15-16 ore de alergare am intrat in vestita ‘stare de flux’, in care simteam ca nu mai sunt in controlul corpului mei si ca ma aflu ‘pe pilot automat’. La un moment dat, am avut o imagine clara a subsemnatului, vazuta de la 2-3 metri de deasupra mea. Mi-am spus „daca vad un tunel si o lumina alba, cred ca este cazul sa ma intorc…”.

4Pe la jumatatea noptii, mi s-a facut dor de copiii mei. Si am inceput sa vorbesc (cu voce tare) cu ei. Le-am povestit motivul pentru care ma aflu acolo. Le-am spus ca voi fi cel mai bun tata pe care l-ar fi putut avea. Ca de abia astept sa ma intorc acasa si sa le citesc povestile preferate. Si ca, daca ar fi sa nu ne mai vedem niciodata (nu stiu de unde aparuse acest gand – pulsul era in continuare ok!), sunt sigur ca se vor descurca in viata – voi veghea de acolo, din cer…

Pe la 4 dimineata, ploaia s-a oprit, iar norii au disparut, lasand loc celui mai frumos cer pe care l-am vazut vreodata: milioane de stele, atat de aproape incat simteam ca le pot atinge. Am vazut doua stele cazatoare si mi-am pus, de fiecare data, cate o dorinta. Nu va spun care au fost acestea (oricum, stati linistit – sunt de bine!).

Rasaritul soarelui a fost, din nou, magic. Stiam ca urmeaza ultimele ore din acest Quintuple. Pe de o parte, ma bucuram. Pe de alta parte, imi redefinisem normalitatea; corpul meu ar fi vrut sa continuam.

6Ultimele 5-6 ore au fost, oarecum, frustrante. Nu ma mai interesa vreun record (oricum, dupa calculele mele, nu l-as mai fi doborat) si eram 101% sigur ca voi termina in timp util acest ultratriatlon. Dar, partea mai putin amuzanta, era ca trebuia sa bifez acei ultimi 25-30 de kilometri. Obiectivele mele nu se mai masurau in ture sau kilometri. Imi propuneam sa ajung pana la copacul urmator. Sau sa fac inca 10 pasi. Apoi, inca 5. Sau inca unul. Si sa ajung la final, pentru a bate de 5 ori cu ciocanul in nicovala aceea

*

Cateva concluzii. Nu stiu de ce simt nevoia de a concluziona acest Quintuple, dar hai sa scriu cateva idei.

7TU, cel care citesti acest post, poti termina un Ironman, un Double, un Triple, un Quintuple si, destul de probabil, un Deca. Poate ca, acum, esti de abia la stadiul la care te gandesti sa incepi sa alergi. Sau sa iei lectii de inot. Sau sa iti cumperi o bicicleta. Nu conteaza. Viata este grea, dar trece. Si trece oricum – indiferent de ce faci tu. Important este sa incepi. Si sa iti respecti planul (daca ai unul). Restul va veni de la sine. Poate ca nu vei participa la un Ironman, dar vei deveni cel mai bun pictor din lume, desi ai deja 40 de ani si nu ai pictat niciodata. Sau poate ca vei castiga „Vocea Romaniei”, desi ai inceput sa iei lectii de canto in urma cu trei luni. Sau vei fi cel mai bun manager din Romania. Ideea este aceeasi. Decide ce vrei de la viata, fa un plan si tine-te de el.

Am iesit din aceasta cursa mult mai bine decat ma asteptam. Chiar daca pregatisem atent fiecare detaliu, nu imi imaginam ca poti iesi dintr-un astfel de eveniment ”pe picioare”, intr-o stare fizica aproape la fel de buna ca aceea de la startul lui. Asta inseamna ca strategia a functionat. Sa nu va aud cu „a contat factorul genetic…”. Am vazut la ultra-uri oameni de toate varstele si cu tot felul de probleme – aparent insurmontabile pentru astfel de curse – care trec cu zambetul pe buze linia de sosire. Este, pur si simplu, suma unor factori: „cat de mult imi doresc asta” + „cat de bine ma pregatesc pentru asta” + „cat de buna este strategia mea”. PUNCT.

8Habar n-am cum sa ‘pozitionez’ acest Quintuple in viata mea de sportiv amator. Nu stiu daca a fost un eveniment sportiv sau o forma de meditatie activa. Nu stiu daca ceea ce am facut acolo m-a ajutat sa devin un om mai bun si sa am o intelegere mai buna a lumii in care traim. Nu stiu daca as repeta aceasta experienta prea curand. Dar sunt sigur ca pot face pasul urmator, pentru ca Deca is still my Mecca…

2La final, dar nu in cele din urma, va multumesc din suflet pentru faptul ca imi cititi blogul – conteaza enorm pentru mine si va simt alaturi de mine in orice incercare, indiferent cat de dementa ar fi. Le multumesc partenerilor (sunt convins ca i-ati observat pe tricoul de concurs), pentru ca sunt cel putin la fel de ‘nebuni’ ca mine; niciunuia nu ii va creste vanzarile daca imi pun logo-ul sau pe tricou, asa ca le sunt recunoscator pentru faptul ca au crezut si cred in continuare in mine. Multumesc echipei mele ”de suport” – Oana, Raul, Mihai. Daca vi se pare simplu sa stai 5-6 zile in frig sau in arsita, asteptand ca Andrei sa apara la fiecare 20-30 minute si sa spuna ca vrea ‘nu-stiu-ce’…ei bine, situatia este alta. Si, nu in ultimul rand, le multumesc organizatorilor, pentru faptul ca au creat acest context extraordinar de a ne depasi limitele.

19-900-210, adica 1129 de kilometri (in total). De la Bucuresti la Viena sunt 1055. Aproape 10 ore de inot. 70 de ore de pedalat (si cateva de somn). 44 de alergare. Cu tot cu ‘tranzitii’, 126 de ore, 35 de minute si 55 de secunde. Care a fost cel mai dificil moment? Sa ma ridic de pe canapea, acum 5 ani.

Va las cu finish-ul. Imnul Romaniei nu a sunat niciodata atat de bine, pentru mine, ca acum.

<p><a href=”http://vimeo.com/109105548″>Andrei Rosu finishing Quintuple Ultra Triathlon, Virginia 2014</a> from <a href=”http://vimeo.com/user33390187″>Andrei Rosu</a> on <a href=”https://vimeo.com”>Vimeo</a&gt;.</p>

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 4-a.

2In timp ce scriu aceste randuri, traiesc cu senzatia ca: 1) scriu despre altcineva; 2) evenimentul a avut loc in urma cu vreo 3-4 luni. Si, daca la finalul Quintuple-ului m-am bucurat ca s-a terminat si ca urmatorul ‘hop’ este de abia peste vreo 9 luni, a doua zi dimineata ma gandeam ca mi-ar mai fi placut vreo 2-3 zile de ‘ultra’. Ca si in cazul Triple-ului din Mexic, efortul indelungat creeaza o alta realitate pentru corpul nostru, pe care acesta o imbratiseaza cu drag, ca fiind ‘noua normalitate’. Probabil ca in ADN-ul nostru este reactivat instinctul de alergator pe care oamenii l-au avut dintodeauna. Va amintiti de cea mai veche tehnica de vanatoare a omului, cea in care isi alerga prada vreo doua zile? (daca nu, vedeti reportajul de mai jos).

1Ultratriatlonistii sunt sportivi atipici. Multi dintre ei, cu o greutate peste ‘standard’. Si cu o varsta „peste medie”, cei mai multi dintre ei situandu-se in zona 45-60 de ani. Neinteresati de medalii, trofee, premii etc. (Frank, de exemplu, nu a venit la festivitatea de premiere si a spus ca isi ia diploma „data viitoare”). Niciunul nu traieste din asta (nici macar nu isi propune). Sunt 100% fairplay (nu cred ca vom auzi vreodata in acest mediu de oameni care au intepat cauciucurile concurentilor, care merg ‘la plasa’, care isi dau pumni unii altora sau care barfesc / urasc alti participanti). Si care isi impartasesc cu drag „secretele”. Lupta lor nu are niciodata legatura cu ‘adversarii’, ci cu propriile limite si limitari.

3Kathy Roche-Wallace. In curand, 54 de ani. S-a ‘apucat’ de sport in urma cu 20 de ani. Este unul dintre pionierii ultra-triatlonului, devenind (probabil) prima femeie care a terminat un Quintuple (in urma cu vreo 10 ani). Are 6 copii. Mezinul (15 ani) a sustinut-o in utimele doua zile de concurs. Plus cativa nepoti. Si frati si surori. „Sora mai mica” a facut parte din support crew, impreuna cu sotul ultra-triatlonistei. Mi-a spus ca se simte in cea mai buna forma a vietii ei si ca, anul trecut, o prietena de-a ei (ultra-triatlonista, bineinteles :)) a facut un brain test inainte si dupa un Quintuple. Rezultatul? Functionare superioara (cu 10%) a creierului… dupa cele 5-6 zile de efort! Planuri de viitor? „Taking care of my son and grandchildren. And doing some more of this crazy shit„. Nu cred ca este necesara traducerea.

*

3Ziua 3. Ploaia din noaptea precedenta lasase in zona de tranzitie niste mlastini destul de urate, pe care organizatorii le-au ‘astupat’ cu rumegus. Chiar si asa, a trebuit sa evit (atat cat am putut) zona respectiva, pentru a nu avea probleme la pedalat (pantofii nu mai intrau in pedale daca se incarcau cu rumegus…). Venirea soarelui mi-a adus o moleseala oarecum placuta, dezmortindu-mi degetele de la maini si de la picioare si mutandu-mi atentia de la durerea provocata de frecarea cu saua la pomi, tufe si participantii la proba de Triple Ultra Triathlon, care incepeau sa soseasca.

jimTot ce imi amintesc din aceasta zi este ca pedalam si pedalam si pedalam si pedalam… Ridicam fundul de pe sa la fiecare 2-3 minute, pentru a nu mai simti ranile care incepusera sa apara. O miscare desteapta a fost sa aplic in zonele ‘calamitate’ cativa plasturi anti-basici. Nu au atenuat durerea, dar nici nu am avut probleme mai mari pana la finalul probei. Un eveniment notabil al zilei a fost abandonul lui Jim, care s-a oprit brusc pe la jumatatea turelor de bicicleta (cred ca ajunsese pe la 50 si ceva din 112), spunand ca nu mai poate vedea; era, din nou, tumoarea la creier :(. De aceasta data, el nu a mai putut continua si a trebuit sa abandoneze…

Dupa pranz s-a facut cald (pentru mine, in acest capitol se incadreaza orice temperatura mai mare de 20 de grade :)), ceea ce m-a facut sa cresc ‘doza’ de isotonic si electroliti. Am crescut un pic viteza (sau, cel putin, asa cred – ciclocomputerul a cedat nervos pe la kilometrul 400, asa l-am lasat sa se odihneasca si m-am ghidat exclusiv dupa heart rate…), dar insuficient pentru a ma apropia de ‘insomniacul’ Frank. Nu imi facusem un scop din a il ajunge (cursa era lunga si trebuia sa imi respect strategia), dar ceasul ticaia si incepeam sa ma indoiesc de atingerea termenului limita de terminare a probei de pedalat (84 de ore), asa ca „urmarirea” lui Frank ma tinea in ‘joc’.

4Frank a terminat proba de bicicleta in aproape 48 de ore (!) de la inceperea ei (pe la 5-6 dupa-masa), dar a avut probleme serioase in a sta pe picioare, ore bune dupa aceea. Inainte de a fi dus la cortul de masaj, Frank si-a aruncat bicicleta la cos, ca ‘razbunare’ pentru ranile provocate. „Oricum, era o vechitura si doream de vreo 10 ani sa imi cumpar alta…”. Pana la finalul concursului, Frank a avut niste dureri insuportabile si a alergat mai tot timpul cracanat :(. Poate asta a fost norocul lui – durerea l-a tinut, in continuare, treaz…

6Daca Frank a facut o pauza – dar nici gand de somn – eu am continuat solitar pe traseu. Mai aveam o gramada de kilometri de pedalat (Frank avea vreo 18 ore avans!) si, din calculele mele, nu terminam mai devreme de 3-4 dupa-amiaza, a doua zi. Gandul ca voi avea de infruntat singur inca o noapte imi provoca o senzatie…magnifica! M-am echipat „de seara”, am ciugulit ceva, mi-am scos rumegusul din pantofi (…iar uitasem de rumegus!) si am pornit la pedalat. Intre timp, Frank se pusese in miscare si alterna mersul cu alergatul. O parte din traseul era comun, dupa care cel de alergare cotea spre dreapta si se pierdea in padure; cred ca a fost o incantare pentru Frank sa alerge singur pe acolo :(.

Chiar daca orele treceau greu (aproape in reluare), gandul ca deja am parcurs mai mult de 2/3 din traseu, ca maine voi termina, ca voi pedala, apoi alerga, alaturi de concurentii de la Triple – m-a ajutat sa trec cu bine de fiecare punct dificil. Au existat momente in care simteam ca mi se inchid ochii si m-as fi culcat cu mare drag pe aerobaruri; sau acele sunete grotesti din padure (probabil ca era doar niste verite sau eu-stiu-ce marmote, dar imaginatia imi juca feste)

Veverita coaptaA propos de veverite, acestea sunt – in zona – o specialitate culinara extrem de apreciata (mi s-a intors stomacul pe dos cand am auzit :(). Imi cer scuze pentru publicarea fotografiei cu veverita coapta (nu imi apartine), dar cred ca merita amintit ca noi, oamenii, mergem cam departe uneori. Ma intreb daca nu cumva s-a produs vreun scurtcircuit in ADN-ul nostru, pe undeva… Cred ca suntem singura specie de pe planeta care a consumat toate tipurile de carne (inclusiv al propriei specii), in conditiile in care poate trai extrem de bine si fara. In timp ce pedalam, imi tot venea in minte un scenariu: copilul cu parintii la iarba verde. Cio-cioc-cioc cu doua nuci – apare veverita. Copilul o ia in mana, se joaca cu ea, poate ii da si un nume (sa zicem Veverix). Ii mai da o nuca, apoi ii da drumul. Dar cand sa plece… JAAAAP!!! Ii da taticu’ o bata de baseball in cap, o jupoaie, o pune intr-o frigaruie, o rumeneste bine si ii spune copilului: tati, hai la masa! „Ce e asta, in farfurie?!” „Este Veverix, prietenul tau. Iti place de el, nu-i asa?’…

3Mentinandu-ne pe aceeasi linie, am fost socat de numarul mare de caprioare care isi gasesc sfarsitul lovite de masini sau impuscate de „vanatori”. In Virginia (si, probabil, in multe alte state americane), impuscatul animalelor (si al oamenilor?) este sport national. In orice supermarket gasesti arme si munitie – ceea ce iti poate face pielea-gaina… Ba chiar am vazut reviste precum Gun’s Digest, care iti explica lucruri esentiale (cum sa nimeresti cerbul intre ochi etc.). Nu o sa postez poze cu friptura de caprioara (evident, se mananca si acest tip de „carne”), dar ‘carnivorii’ pot gasi aici un paradis culinar (Bambi, Chip & Dale, etc.).

Chiar si cu o minte odihnita, astfel de ganduri nu te lasa rece. Dar atunci cand esti in 3-a zi de efort, emotiile devin destul de greu de controlat si un atfel de scenariu te poate face sa plangi o ora in continuu. Da, stiu, poate sunt prea soft, dar am avut 3 veverite cand eram mic si niciuna nu a ajuns in fafurie…

Nu imi amintesc daca a mai ploua sau nu in acea noapte, dar stiu sigur ca mi-a fost frig. Din fericire, programul de ‘calire’ pe care l-am inceput in urma cu doua luni, la recomandarea organizatorilor ultra triatlonului de anul viitor – Arch to Arc (cel cu traversarea Canalului Manecii) – a functionat. Dormitul dezvelit si imbracat sumar, geamurile deschise la masina indiferent de viteza si de temperatura, caldura oprita, dusurile reci, baile cu gheata (mai lungi decat de obicei) etc. – m-au facut sa accept frigul ca pe o stare mai degraba a mintii decat a corpului.

Imi amintesc si ca m-am plictisit TERIBIL, cum nu stiu sa ma fi plictisit vreodata. Am evitat sa privesc ceasul sau sa intreb „la ce tura am ajuns?”. Stiam ca trebuie sa pedalez pana a doua zi dupa-masa, iar dupa aceea eram LIBER!!! Treceam la proba mea preferata. Yuuupeeee!!! Ma si vedeam dat jos de pe bicicleta, echipat de alergare si ‘galopand’ pe acolo, pe dealuri. Ce sa ii faci, prima dragoste nu se uita; oricat de bun inotator sau ciclist as deveni, mintea imi zboara in continuare la alergare. Fie vorba intre noi, as fi preferat sa alerg 500-600 de kilometri decat sa trec prin acest Quintuple, dar asta conteaza mai putin. Eram acolo pentru a sta departe, la multi ani lumina, de zona de confort – asa ca am pedalat in continuare.

Pe parcursul acestei nopti s-a intamplat un lucru interesant. Simturile mele au inceput sa se amplifice – in special mirosul. Simteam foarte clar o multime de esente (stejar, brad, etc.) si fiecare miros venea la pachet cu cateva amintiri din copilarie. Si cu umezirea de rigoare a ochilor. Iar cand ma apropiam de zona de tranzitie, simteam de la cateva sute de metri ce mancaruri se pregateau acolo (nu, nu au gatit veverite!).

9Ziua a 4-a mi-a oferit cel mai frumos rasarit de pana atunci. Era ca si cum natura ar fi zambit larg si mi-ar fi spus: „Andrei, ai reusit sa treci si de noaptea asta. Mai ai un pic. Bravo!!!”. M-am dat jos la jumatatea unei ture, intr-un loc din care puteam vedea, printre copaci, primele raze ale diminetii. Am inspirat adanc aerul acela rece si umed si m-am bucurat, pentru cateva secunde, de acea imagine superba, cu raze rosiatice strabatand padurea si aburul care plutea deasupra ei…

Am revenit in zona de tranzitie, am verificat numarul de ture, m-am consultat cu echipa si am estimat ca voi termina in jur de ora 16 – deci cu 3 ore inainte de timpul limita. Asta era o veste buna! Am ciugulit rapid ceva, am baut un ceai cu lamaie si… inapoi pe cal!

[va urma*]

* stati linistiti, nu voi transforma povestea intr-un roman… 🙂

7

 

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 3-a.

In teorie, privarea de somn si efortul continuu ar trebui sa conduca la extenuare si la o stare fizica si psihica deplorabila. Prima intrebare pe care am primit-o dupa Quintuple de la prietenii din tara a fost: „poti sa mai mergi?„. In acest context, poate parea ciudat faptul ca Frank Fumich (castigatorul probei de Quintuple), care nu a dormit pana la finalul cursei, a participat duminica (la doar doua zile de la terminarea probei de alergare) la un concurs de running de 15 km, in memoria tatalui sau. Sau faptul ca am topait la festivitatea de premiere, ca merg normal, iar mijlocul de transport pe care il folosesc in drum spre / dinspre birou este bicicleta…

O legenda urbana spune ca toate cazinourile din Vegas pompeaza oxigen in instalatiile de aer conditionat, pentru a diminua apetitul de somn al turistilor si a ii determina sa joace toata noaptea. Efortul fizic face cam acelasi lucru, aducand aproaqpe de 15 ori mai mult oxigen in plamanii nostri. Poate ca acesta este motivul pentru care organismul nostru rezista foarte bine la astfel de evenimente de anduranta.

Quintuple-ul din Virginia a avut cateva ‘ingrediente’ care l-au facut mai dificil decat competitii similare.

1. In primul rand, a avut un timp limita mai mic cu 12 ore (132 in loc de 144 de ore). De asemenea, termenul limita pentru a ma da jos de bicicleta a fost de 84 de ore (de la start).

2. Deadline-urile nu ar fi fost o problema serioasa, daca terenul ar fi fost plat. Dar cred ca am avut parte de unul dintre putinele ultratriatloane (poate chiar singurul) care se desfasoare pe un circuit cu diferenta de nivel (atat la pedalat cat si la alergare). Nu stiu daca aceasta depaseste 100 de metri per tura de 8 km (pedalat) si 40-50 la cea de alergare (3.2 km), dar inmultiti cu 112, respectiv 65…si vedeti ce rezultate obtineti. La ultimele ture de la proba de bicicleta am simtit ca urc Everestul (si nu cred ca am fost departe de adevar… :)).

3. Sa pedalezi intr-o rezervatie naturala este superb…ziua. Pe parcursul noptii, acea splendoare se transforma in ultimul loc in care ti-ai dori sa fii. Am vazut tot felul de animale, de la veverite si sconcsi la caprioare si cerbi, dar un panou de la intrarea in rezervatie anunta cu mandrie si prezenta ursilor… A propos de sconcsi, un astfel de animal a provocat panica maxima in a treia noapte, cand s-a plimbat prin zona de tranzitie; organizatorii s-au speriat mai rau decat in cazul unui leu – am inteles ca, daca ne pulveriza un ‘spray’, concursul se amana pentru mult timp…

4. Ma simt ok cand fac sport la temperaturi scazute sau la temperaturi ridicate. Dar trecerea rapida de la o temperatura la alta, de la uscat la umed, de la soare la ploaie, de la acalmie la vant puternic… reprezinta factori de stres suplimentari.

Inainte de urmatoarea idee, gasiti aici un tabel xls cu check list-ul meu pentru Virginia Quintuple. Sper sa va foloseasca!

DSC_0912Sunt cateva abilitati pe care un sportiv de anduranta trebuie sa le dobandeasca. Una dintre ele este capacitatea de a manca, de a consuma lichide si de a ‘rezolva’ anumite necesitati fiziologice din alergare / in timpul pedalatului. Calculul este simplu: o oprire inseamna cel putin un minut pierdut; doua opriri pe ora = aproape o ora / zi. La o cursa de 5-6 zile, aceste opriri se traduc in cateva ore – de cele mai multe ori suficiente pentru a te ‘ajuta’ sa depasesti termenul limita…

O alta abilitate este cea de a mentine ochii deschisi atunci cand corpul tipa „vreau sa dorm!!!”…

In fine, de mare ajutor este si capacitatea de a trece peste disconfortul fizic provocat de dureri musculare, articulare, de cap, de stomac (unde este cazul) etc. Vestea buna este ca, in timpul unui efort indelungat, durerea ‘se plimba’ prin corp, iar problemele fizice se repara ‘din mers’ (daca avem atitudine pozitiva :))…

*

Ziua 2. M-am simtit bine pe bicicleta, inca de la primele ture. Cu un ochi pe cadenta si unul pe puls, mi-am vazut de pedalat, stand cat mai mult timp pe foaia mica. Traseul incepea aproape de nivelul lacului, cu o urcare de aproape un kilometru, dupa care urma o foarte scurta portiune de plat, apoi din nou urcare, apoi scurte urcusuri si coborasuri, terminadu-se cu o panta de vreo 300 de metri pe care o coboram pana la check point. Apoi ne intoarceam, aproape de pe loc (fapt care se intampla si la celalalt capat al circuitului).

DSC_0332Orele au trecut fara incidente notabile – mai putin un cerb care mi-a sarit in fata, in timpul noptii, tocmai cand incepusem o coborare. Am reusit sa il evit (de fapt, a fugit el la timp…) si, dupa ce mi-a trecut spaima de rigoare, m-a distrat gandul ca aerobarurile bicicletei mele s-ar fi confruntat cu coarnele lui :). Evident, ar fi castigat… In planul de cursa aveam inclus un somn „fortat” de la ora 3 la 6 dimineata, dar – vazand ca nimeni nu are chef de somn (inclusiv subsemnatul) – l-am redus la 2 ore (intre 4 si 6). M-am trezit destul de usor (sunt obisnuit cu astfel de ore si cu intunericul aferent :)), dar as mai fi dormit un pic… In fine, jumatate de banana si cateva minute de pedalat mi-au alungat cheful de somn, iar venirea luminii (pe la 7) mi-a incarcat binisor bateriile. Pe parcursul noptii fusese frig, dar fara precipitatii.

Nu imi amintesc foarte multe lucruri din ziua respectiva. Stiu doar ca pedalam, pedalam, pedalam, iar din cand in cand ii mai vedeam pe Jim si pe Frank, salutandu-ne de fiecare data si transmitandu-ne incurajari.

A doua noapte de pedalat a fost extrem de grea. La miezul noptii am avut parte de o furtuna atat de puternica incat pavilionul organizatorilor (cel cu computere, instaltii de masurat timpii nostri etc.) a fost intors pe dos, iar ploaia a facut ravagii pe acolo [tocmai am postat pe Facebook un filmulet facut de Frank in timpul furtunii]. Timp de 3-4 ore, numaratoarea turelor noastre s-a facut manual. In punctul maxim al furtunii, Jim si Frank s-au oprit (Jim s-a culcat, iar Frank posta mesaje pe facebook si isi verifica mail-urile de la birou :)), dar eu am continuat – mi s-a parut o oportunitate buna de a ma apropia de Frank, care avea deja avans vreo 15 ture. Frank s-a crucit si mi-a spus ca sunt un „crazy badass„. Cateva ore mai tarziu, frecarea cu saua mi-a explicat ce inseamna, cu adevarat, bad ass… 🙂

DSC_0477Am sperat ca ploaia il va trimite la culcare pe Frank (cum il trimisese pe Jim), dar – de indata ce ploaia a scazut in intensitate – Frank era din nou pe bicicleta. La ora 5 dimineata am avut parte de un cadou minunat din partea naturii: eclipsa totala de luna. Adaugati asta la frigul care imi intrase in oase, la aburii din padure, la oboseala, la zgomotele din padure si la faptul ca eram aproape singur pe traseu…si va puteti da seama ca ma asteptam ca – dintr-un  oment in altul – sa apara varcolaci si vampiri pe urmele mele :).

Din fericire, a venit si lumina diminetii – ceea ce insemna ca supravietuisem si noptii cu nr. 2. Dar greul de abia acum incepea…

[va urma]

DSC_0502

 

Povestea celor 126 de ore de Quintuple Ultra Triathlon – partea a 2-a.

1Crampe severe. Ruputuri musculare. Varsaturi. Scuipat sange. Urinat sange. Rotule dislocate. Adormit pe bicicleta. Cazaturi. Coaste rupte. Umeri dislocati. Entorse. Ameteli. Pierderea cunostintei. Hipotermie. Tulburari grave ale somnului. Refacere de lunga durata. Si multe, multe, astfel de probleme. Cam asa arata „tabloul” relatarilor de la evenimentele de ultratriatlon despre care citisem in ultimii doi ani pe net. Dar… NICIODATA nu am regasit aceste probleme ca fiind comune pentru toti cei care au scris despre ele. De regula, fiecare avea problema lui.

DSC_0007 (2)Asta m-a facut sa studiez fiecare caz si sa gasesc solutii pentru a preintampina probleme respective. De cele mai multe ori, cei care trecusera prin ele ofereau si solutia, admitand ca au gresit atunci cand…nu s-au hidratat suficient, nu au avut un plan nutritional, au avut o perioada extrem de stresanta si cu putin somn inainte de concurs, au ales prost echipamentul si accesoriile, nu s-au antrenat suficicent sau specific pentru distantele si/sau conditiile cu care urmau sa se confrunte, nu au avut echipa de suport sau nu s-au inteles prea grozav cu ea, au intrat in concurs nerefacuti complet dupa o accidentare anterioara sau diverse probleme medicale, au avut o atitudine negativa, au stat intr-o zona prea mare de puls, nu au avut sau nu au respectat sau nu au adaptat din mers un plan / o strategie de cursa s.a.m.d.

Neplanificarea succesului inseamna planificarea esecului. Asa ca m-am asigurat ca pot elimina sau diminua toate riscurile aflate in controlul meu.

1. Plan de nutritie si hidratare. Intr-o cursa de anduranta activitatea fizica este pe locul 2. Pe primul plan se afla strategia prin care ne mentinem stomacul functional si creierul fericit. Stomac functional = musculatura functionala. Creier fericit = cursa fericita. La capitolul ‘stomac functional’ au intrat regulile clasice:

> fara experimente in timpul cursei (am mancat alimente, energizante si suplimente cu care eram obisnuit);

> cantitati mici consumate la intervale scurte (20-30 de minute); geluri, batoane energizante, cate o jumatate de banana, cate 100 de g de compot de fructe, cate un grapefruit, cate un castravete (proaspat sau murat), cate o rosie, cate o bucata de sfecla, cate o felie de paine cu unt de migdale sau de arahide, 1-2 crackers, un pahar de supa, cate o bucata de ciocolata neagra etc.

> numarul de calorii consumate (ingerate) = numarul de calorii pierdute, astfel incat greutatea corpului sa se mentina pana la final. Am intrat in cursa cu 65 de kilograme, am iesit din ea cu 65 (plus cateva sute de grame). Aici, calculul este simplu. Daca, pe parcursul unui efort moderat, consum 500 de calorii pe ora, inseamana ca un baton Isostar High Energy, doua Isostar Energy Gel si o banana ar trebui sa fie suficiente pentru a acoperi deficitul caloric (fiecare dintre elementele enumerate are in jur de 100 si ceva de calorii). Daca – prin absurd – nu as fi consumat nimic in cele 126 de ore de concurs, as fi avut un deficit de 63.000 de calorii si as fi pierdut 9 kilograme „pure” (nepunand in calcul deshidratarea).

Sunt intrebat frecvent: „Andrei, cum se face ca tu, care ai un stil de viata sanatos si mananci doar produse naturale, din zona vegana si raw, consumi produse sintetice la concursuri si la antrenamentele de intensitate?„. O cursa de anduranta nu este o situatie obisnuita pentru corpul nostru. Consumul caloric, deficitul de carbohidrati, pierderea de saruri, vitamine, minerale etc. sunt atat de mari incat corpul nostru are nevoie de produse dedicate sportivilor, cu asimilare rapida. Nu cred ca ati auzit vreodata „dupa fiecare masa -eventual de sarmale -, consuma impreuna cu familia cate o cana de isotonic sau o bautura cu continut ridicat de cafeina si zaharuri” – asa cum isi marcheteaza aberant bauturile producatorii de „cola”. Bauturile pentru sportivi se consuma cand faci sport (si atat).

> hidratare. Conteaza enorm cat de multe lichide bei dar, mai ales, ce bei. La o competitie mai lunga de 15-30 de minute as sta departe de apa „chioara”. Nu are sens sa ne diluam sarurile din organism. Ca deobicei, am ‘functionat’ in principal cu isotonic (Isostar Hydrate & Perform), plus ceva limonada (apa plata, miere, lamaie). In toate bauturile am pus tablete cu electroliti Isostar Fast Hydration si antioxidanti & alcalinizatori (Microhidrina si H500).

> porcul nu se ingrasa in ajun. La startul unei astfel de curse trebuie sa „mustim” (adica sa fim „incarcati”) de carbohidrati, saruri, vitamine, grasimi (bune), odihna, lichide etc. Exact ca in viata „reala”, ceea ce facem zi de zi trebuie sa ne pregateasca pentru „acele momente” de varf, in care vom fi solicitati la maxim. O imunitate excelenta este primul lucru pe care trebuie sa ni-l asiguram. O alimentatie corecta (simt ca shake-ul meu de fiecare dimineata, cu catina si alte fructe de padure, face minuni in acest sens), un program de suplimente (in ultimele doua luni m-am ‘fortificat’ si cu Spektrum de la Walmark), o stare emotionala / mentala buna, un program de somn cu minim 7 ore / noapte, un program de antrenament lejer in saptmana de dinainte concursului, carboloading facut cu 3 zile inainte si mentinut pe perioada concursului (1/3 din doza/zi) si doua zile dupa terminarea lui (Isostar Malto Carbo Loading) – toate acestea mi-au sporit considerabil sansele de a termina cu bine (si intr-o stare fizica & psihica excelenta) cursa de anduranta la care am participat.

In ceea ce priveste creierul fericit, complexul B is the king. Asa ca am luat cate o ‘doza’ la fiecare 6 ore.

2. Echipamentul si accesoriile. Asteapta-te la ce este mai bun, dar pregateste-te pentru ce este mai rau. La editiile anterioare ale ultra-triatlonului din Virginia vremea a fost frumoasa: 10-15 grade noapte, 20-25 de grade ziua, soare, putine precipitatii etc. Exceptand editia de anul trecut, cand a plouat non-stop. Avand aceste informatii, mi-am dorit din tot sufletul sa avem parte de vreme frumoasa, dar m-am pregatit ca pentru 6 zile de ploi torentiale sau chiar lapovita. De la cauciucurile folosite, pana la haine, pantofi, manusi etc. Chiar si asa, nu am putut aduce de acasa tot dulapul si, la un moment dat, am regretat asta… 🙂

3. Echipa de suport. Cine crede ca, dupa 2-3 nopti nedormite si cateva sute de kilometri parcurse, isi mai poate aminti ce trebuie sa manance sau sa bea, si sa calculeze cati kilometri mai are de parcurs si la ce viteza…ei bine, se inseala. La un ultra-triatlon esti multumit daca iti amintesti cum te cheama si unde esti. Asa ca, fara o echipa de suport iti faci misiunea foarte grea. Ca si in cazul ultra-triatloanelor anterioare, din Florida si din Mexic, am beneficiat de sprijinul Oanei si al prietenilor – de aceasta data Raul si Mihai. De multe ori, a face parte dintr-o echipa de suport este la fel de greu ca a concura. Frig, oboseala, monotonie… Din fericire, unde sunt multi puterea creste (somn prin rotatie, pacemaking la alergare etc.).

4. Pulsul. Din calculele mele si, mai ales, din experiente anterioare, pulsul meu de „pot face asta la infinit” este 129. Sau, ma rog, intre 128 si 130. In pofida tendintei naturale de a inota / pedala / alerga mai repede (mai ales cand ceilalti concurenti ma depaseau), am ramas constant intre 128 si 130. Cel putin, pana in ziua 4, cand pulsul a coborat la 110-115 si s-a stabilizat, indiferent de viteza cu care alergam (a fost o surpriza placuta pentru mine, mai ales ca am ‘bifat’ cateva ture in ritmul primilor doi de la Double, facandu-i pe organizatori sa spuna ca „nu au mai vazut asa ceva”). Cadenta a fost 58-60 la inot, 92-95 la pedalat si 185-190 la alergare (chiar si in perioadele in care foloseam un mers mai rapid).

5. Atitudinea. Americanii au o vorba: „atitudinea determina altitudinea”. Sunt autoeducat in a vedea partile bune ale unei situatii sau persoane. M-am dus la acest Quintuple pentru a il termina (cu bine) si asteptandu-ma sa fie greu: lung, monoton, obositor etc. Asa ca l-am abordat, mental, ca pe un cantonament de 6 zile. „Deci…ce avem azi in program? Aaa, jumatate de zi de inot si jumatate de zi de bicicleta. Perfect, hai sa o facem!”. In fiecare cursa de anduranta exista momente de ‘cadere’. Partea buna este ca ele trec. Daca stim asta, le depasim mai usor. In cazul meu, monotonia In ceea ce priveste ‘gandul de a renunta’, nu a existat in mintea mea, dar au fost suficiente momente in care as fi preferat sa arunc bicicleta in lac, sau sa dau chip-ul organizatorilor si sa ma culc pentru vreo doua zile, sau sa fac un dus cald (reci am facut vreo 20 :)) etc. Mi-am spus ca, daca ajung la 10 astfel de ganduri, imi ofer ca premiu un ceai cald. Am baut vreo 3-4…

6. Antrenamentul. Nu am auzit vreun ultra-triatlonist spunand „simt ca m-am antrenat corespunzator pentru acest eveniment”. Si nici nu cred ca o sa aud vreodata. Oricat as sta in bazin, pe bicicleta sau in adidasi, voi trai permanent cu senzatia ca sunt sub-antrenat. De fapt, ultra-triatlonul este un antrenament in sine, ‘long-run’-ul pentru ultra-ul urmator…

7. Forma fizica. Nu m-am accidentat niciodata in acesti 5 ani de activitate sportiva. Exceptand caderi cu bicicleta, picioare date in stalpi etc. Pe scurt, nu am fost nevoit sa imi anulez participarea la vreo competitie sau sa imi intrerup antrenamentele din cauza unei indispozitii fizice. Nu stiu daca asta are legatura cu genele (sau cu sprancenele); cred ca tine, pur si simplu, de faptul ca ma incalzesc si antrenez corect, nefortand atunci cand nu e cazul. Mi-am propus sa fiu activ toata viata, asa ca filtrez deciziile mele prin prisma acestei „viziuni”.

*

DSC_0171Ramasesem cu povestea la proba de inot. Toti 3 inotam in acelasi ritm, schimband – pe masura ce fiecare dintre noi oprea la punctul de alimentare – ordinea clasamentului. Singurul gand pe care il aveam in minte era de a iesi din apa la fel de odihnit ca atunci cand am intrat. Pentru asta, imi verificam periodic starea de relaxare, detensionandu-mi umerii si musculatura spatelui. Si includeam cate 50 de metri spate la fiecare 500 de metri craul inotati. Fiind in costum de neopren, m-am asigurat ca nu folosesc picioarele – aveam mare nevoie de ele, in forma maxima, pentru urmatoarele doua probe. A propos de costum, a fost ultima lui cursa (oricum, isi depasise ‘termenul’ si numarul de kilometri); pe la jumatatea cursei a inceput sa ia apa pe la fermoar, provocandu-mi ceva panica. Am inotat vreo 8 kilometri cu un litru de apa in costum, dar important este ca nu mi-a afectat prea mult ‘prestatia’. Dupa concurs, l-am rugat pe Raul sa il ‘urce’ pe eBay, asa ca… multumesc, BlueSeventy si traiasca Zoot! (noul meu costum a venit deja, dar nu m-am riscat la Quintuple sa inot intr-un costum pe care nu il testasem suficient).

Unul cate unul, a trecut fiecare „Iron”: 3.8 km, 7.6, 11.4, 15.2 si…19! Ultimele 2-3 ore de inotat fusesera atat de monotone incat ajunsesem sa fluier :).

DSC_0253Primul care a iesit din apa a fost Frank, apoi Jim si, la scurt timp, eu. M-am dus intr-o cabana de langa lac, unde mi-am scos costumul de neopren, am facut rapid un dus cu apa rece (nu aveau calda…), mi-am pus echipamentul de bike (cu muuuulta crema antifrecare aplicata in prealabil), mi-am luat bicicleta, m-am dus in zona de tranzitie, mi-am luat o banana si bidoanele de hidratare (unul cu isotonic, unul cu geluri + apa) si…am pornit.

Daca vremea era, in continuare, frumoasa, traseul era unul ingrijorator pentru mine. Urcare, urcare, urcare, coborarare, plat, urcare, coborare (plus multe curbe) si…inapoi. In total, 8 kilometri (4 dus si 4 intors), pe care trebuia sa ii parcurgem de 112 ori…

[va urma]

DSC_0259

 

3 saptamani pana la Quintuple UT. Care va fi programul?

DSC_6577Cel mai important eveniment sportiv din agenda mea aferenta anului in curs este, indiscutabil, Quintuple Ultra Triathlon (6-11 octombrie). Am pregatit intreg sezonul 2014 astfel incat sa ating maximul de forma fizica si psihica la inceputul lunii viitoare, si sa ma intorc din SUA cu un „half-Deca” terminat – ceea ce mi-ar oferi un confort psihic extraordinar pentru ‘nebuniile’ care ma asteapta in 2015. Astazi am primit de la organizatorii ultratriatlonului din Virginia „ultimele instructiuni”, respectiv detalii despre program, logistica, vreme, temperatura apei, lungimea circuitului, timpi-limita etc. – informatii pe care m-am gandit sa vi le impartasesc.

DSC_6334Sa incep cu numarul de participanti la acest „festival” de ultratriatlon. La Double si la Triple participa 28, respectiv 17 concurenti. La Quintuple, numarul de participanti a continuat sa scada si am ramas 5: eu si patru americani :). Uneori, este mai greu sa ajungi la startul unor astfel de concursuri decat sa le termini. Sa va mai spun ca sunt cel mai „tanar”, ceilalti ‘chintuplisti’ avand 39, 45, 53, 64 (!) de ani.

DanJensenPoate parea un avantaj, dar varsta nu inseamna mare lucru in lumea ultra; dimpotriva, cu cat esti mai tanar, cu atat este mai mica rabdarea si mai mare tentatia de a ‘trage tare’ (si mai mica rezistenta la oboseala…). De fapt, daca va uitati pe ‘CV’-ul lui Dan Jensen (concurentul de 64 de ani), veti vedea un Deca, vreo 4 (!!) Badwater-uri si alte ‘mizilicuri’ (Double-uri, Triple-uri etc.). Si sa va mai spun si ca el este primul om din lume care a terminat un Triple avand unul dintre picioare amputat de la genunchi (noi ce scuze avem?!). Eu voi fi acolo ca studentelul, care vine cu caietul si noteaza ce se intampla, pentru a invata ‘meserie’ :).

SwimStart1Distantele unui Quintuple sunt 19 km de inot, 900 de km de pedalat si 210 de alergare. Exceptand inotul, unde am „bifat” un 20 km, proba de bicicleta si cea de alergare imi vor da ocazia de a depasi orice borna pe care mi-as fi putut-o imagina in urma cu 4-5 ani. Maximul pedalat pana acum intr-o sesiune non-stop a fost de 360 de km (la Double-ul din Florida, 2013), iar distanta maxima alergata pe asfalt a fost 177 km (noiembrie 2011). Ma sperie, in continuare, aceste distante, dar limitele sunt acolo unde le stabilim…nu-i asa?

SwimStart2Traseul. Daca distantele sunt facute pentru oameni nebuni, inconstienti sau masochisti, lungimea „buclelor” de inot, pedalat sau alergare reprezinta testul suprem de anduranta / rezistenta la monotonie: 30 de ture a 644 de metri (inot), 112.5 ture a 7.84 kilometri (bicicleta), respectiv 65 de ture a 3.24 km (alergare). Din fericire, nu vom avea grija numaratului 🙂 (avem cip, iar organizatorii afiseaza pe un ecran rezultatele, in timp real). Daca distantele si monotonia nu erau de ajuns, organizatorii ne vor face misiunea mai „usoara”, incluzand cate 1 km de urcare in fiecare tura de pedalat si de alergare. Dupa spusele unui participant din anii trecuti: „la inceput, urcarea parea un simplu damb; mai tarziu, am simtit-o ca pe o usoara panta, apoi ca pe un deal, iar spre final ca pe Everest”. Probabil ca are dreptate: 112 kilometri din cei 900 vor fi urcare…

PreRaceTimpii limita. Quituple-ul trebuie terminat in 132 de ore (este prima cursa din viata mea la care a trebuit sa folosesc calculatorul pentru a transforma numarul de ore in zile :)). In maxim 12 ore trebuie sa ies din apa – atfel, plec acasa. Iar in 84 de ore de la startul cursei ar trebui sa fiu deja in pantofii de alergare – altfel, din nou, plec acasa. Pe scurt, somnul in primele 3 nopti va fi un lux (in strategia de cursa mi-am rezervat cate 3 ore de somn in fiecare noapte, in intervalul 2-5 a.m., plus doua reprize a cate 15 minute pe parcursul fiecarei zile).

DSC_6448Vreme, temperatura. Estimarile pentru temperatura apei arata foarte bine (23 de grade). Ca paranteza, locatia (Lake St. Anna, Virginia) este un parc artificial construit in jurul unei centrale nucleare :). La capitolul „vreme”, prognoza este 7-10 grade C noaptea, respectiv peste 20 ziua. Editia de anul trecut a avut parte de ploaie non-stop (exceptand proba de inot :)) – sa speram ca va fi mai bine de data aceasta.

SAM_4516Altele. Circuitul de pedalat / alergare nu este luminat, asa ca va trebui sa ma betonez cu niste faruri de calitate (mi-am comandat unele de 680 de lumeni, cu acumulatori), in ciuda faptului ca vom avea luna plina (dupa spusele organizatorilor :)). Testare anti-doping. Ca si la celelalte ultratrialtloane la care am participat, ne vor testa „la sange” (si la propriu si la figurat), limita maxim admisa pentru hemoglobina fiind 17.5 gm/dl (barbati), respectiv 16.5 gm/dl (femei) – aspect care nu m-a interesat niciodata (goji si avocado nu sunt pe lista substantelor interzise :)).

bildeSa va mai spun ca de abia astept sa ma dau jos de pe bicicleta (daca voi putea sa mai dezlipesc saua :)) si sa fac ce stiu mai bine dintre cele 3 discipline (adica sa alerg… daca voi mai putea :)). Si ca, orice ar fi, abandonul NU va fi o optiune. Sportul este o proiectie a vietii reale si, daca abandonezi o data, „ajuti” creierul sa isi construiasca noi „harti”, in care renuntarea este solutia cea mai simpla…

Asa ca…m-am pregatit fizic si, mai ales, mental, pentru a trece cu tricolorul nostru pe sub linia de finish!

…Dar, pana atunci, mai avem Color Run, Transmaraton si vreo 3 saptamani de lucrat la loading-ul cu odihna, carbohidrati, grasime si multe altele :). Va doresc un weekend cat mai activ!

DSC_6503