Tag Archives: Canada

Greu, greu, greu…dar frumos!

Acum cateva minute ne-am intors din Creemore, dupa ce am alergat Vertical Challenge-ul de 50 km. Ca sa nu prelungesc inutil suspansul: in postul de ieri imi scriam obiectivul: 6 ore si 45 de minute.

Am terminat in…6 ore si 45 de minute –  plus 48 de secunde (poza este facuta la scurt timp dupa ce am trecut linia de sosire, cand inca mai puteam sa stau in picioare… :))

Dupa spusele concurentilor, la care subscriu in totalitate, cursa a fost creata de un nebun sau sadic :). De fapt, dupa spusele organizatorului, ea a fost conceputa ‘unind’ pantele ascendente si coborarile aproape verticale a 3 trasee de trekking din zona. Mult mai greu decat pare in pozele mele, concursul a avut parte de toate ingredientele pe care un alergator masochist le-ar iubi: 36 de grade, soare puternic, mai bine de 80% din traseu fara umbra, umiditate 96% (!!) mai ceva ca in Delhi sau Bangkok (din cauza pozitionarii regiunii intre 2 lacuri), pante nu doar abrupte dar si luuuuuungi, portiuni pline de noroi si zone in care trebuia sa utilizezi funii pentru a traversa diverse vai. A lipsit mult anuntata ploaie cu descarcari electrice, pe care ne-o doream cu totii la un moment dat…

Dupa o noapte petrecuta de multi dintre alergatori (inclusiv noi) la cort, cursa a inceput la ora 8, startul fiind dat cu o pusca, cel mai probabil auzita de toti locuitorii din zona, pe o raza de 20-30 de kilometri. Primele 10-15 minute au decurs foarte lin, parcurgand singura portiune a traseului fara pante.

Apoi, ‘luna de miere’ s-a incheiat: dealul 1, dealul 2, dealul 3, dealul 4 si o vale… Prima tura (25 de kilometri) a fost mult mai usoara decat a doua: temperatura mai scazuta, ceva norisori acoperind soarele, mai multa energie si entuziasm in alergatori s.a.m.d. Jumatatea cursei ne-a gasit destul de bine pozitionati si cu timpi excelenti: 2h 31m (eu), respectiv 3h 10m (Raul).

Cu picioarele pline de basici (in singurele locuri unde nu plasasem preventiv plasturi) – foarte greu de evitat avand in vedere dificultatea terenului si temperatura un pic cam mare pentru trail shoes impermeabili (in care piciorul transpira mai mult, favorizand basicile), am facut o greseala de incepator: in loc sa le pansez in momentul in care au aparut (pe la km 15-20), am asteptat sa termin prima tura.

Asa ca am platit pretul si am petrecut vreo 20  de minute, pansand ranile; oricum, ramaneam ‘in grafic’ pentru cele 6h 45m, asa ca am profitat de aceasta pauza pentru a lua la mine aparatul foto si a imi ‘incarca bateriile’ cu hrana solida oferita de organizatori: pepene, portocale, banane, biscuiti si migdale.

A propos (pentru cei interesati): cum m-am hidratat, alimentat, energizat si ce suplimente am luat? Un lucru excelent rezultat din cele 8 maratoane si 4 ultra alergate in ultimul an este ca m-am obisnuit foarte bine cu cerintele organismului meu pe parcursul curselor. Functie de frecventa punctelor de hidratare, pun in hydrapack 1 sau 2 litri de apa, amestecata cu: isotonic, electroliti si alcalinizator / antioxidant.

Restul apei (intre 1 litru, la un maraton obisnuit, si pana la 10 litri, cum a fost cursa de 100 de km din Antarctica) il iau de pe traseu.

Cu 1 saptamana inainte de ultra-uri ma incarc cu grasimi (din acelea bune :)) – pentru ca resursele de carbohidrati nu ajung decat pentru 4-5 ore de efort, apoi intra in actiune grasimile (care, de altfel, produc mai multa energie).

De asemenea, timp de 3 zile inainte de cursa imi ‘umplu’ stocul de carbohidrati si electroliti (saruri).

In ziua competitiei (2 ore inainte de maraton, respectiv jumatate de ora inainte de ultramaraton – ca sa ma tina cat mai mult…) mananc migdale, banane, fructe deshidratate, etc., iau o pastila de multivitamine & minerale si beau 0.5-0.75 l apa. Cred ca, de fapt, apa este cel mai important ‘supliment’ pe care ma bazez, atat la antrenamente cat si la competitii…

Pe traseu, in primele 4-5 ore, iau cate un jeleu cu carbohidrati la fiecare 30 de minute si cate un Energy Gel la fiecare ora. Dupa aceasta perioada, nu mai tolerez dulciurile, asa ca ma rezum la electroliti si la mancare solida.La jumatatea cursei si la finalul ei iau cate un alcalinizator (pentru a ma asigura ca nu am dureri musculare si ca ma refac rapid). Dupa competitie continui sa ma hidratez foarte bine (pana la urma, muschiul este format in principal din apa :)).

Revenind la cursa. Partea a doua a fost ‘din alt film’. Potecile pline la prima tura de alergatori voiosi erau acum bantuite de zombies, care tanjeau dupa apa si dupa o portiune ‘normala’ de traseu, unde sa poata alerga. Punctele de hidratare erau acum pline, iar gheata era cea mai cautata. Au fost cateva lesinuri din cauza caldurii (am aflat ca se numesc heat stroke) si abandonuri. Ambulantele faceau naveta intre punctele de hidratare si linia de sosire sau spitalul din Collingwood (un oras situat in apropiere de Creemore).

La kilometrul 40, dupa aproximativ 6 ore de alergare, Raul a fost una dintre victimele caldurii, fiind luat de urgenta cu ambulanta si dus la finish – unde, din fericire, si-a revenit destul de rapid. In ciuda recomandarilor facute de doctori si motivat, probabil, de aceasi gena de om ‘sanatos’ la cap pe care o am si eu (doar suntem veri!), Raul a rugat organizatorii sa fie dus inapoi la locul din care fusese luat de ambulanta, pentru a termina cursa (si eu as fi facut la fel :)). Asta l-a costat mai bine de o ora si un timp final de 8 ore si 37 de minute. Peste cele 8 ore impuse de organizatori, dar cu medalie de finisher si cu bucuria imensa a terminarii primului ultramaraton din viata lui (cu ce cursa a debutat!!)

Ce ar mai fi de scris? Neavand la dispozitie dusuri, alergatorii s-au balacit (imbracati) intr-un rau foarte rece din apropierea liniei de sosire. S-a castigat cu 5h si 19 minute la barbati si in jur de 6 ore la femei. Printre participanti s-a numarat si Monica Scholz, detinatoarea recordului mondial pentru cel mai mare numar de curse de 100 de mile alergate intr-un an (25!!). Nu stim, deocamdata, pe ce loc ne-am clasat. Medaliile sunt din argila. Nu mai putem merge prea bine din cauza basicilor. A fost primul ultra la finalul caruia am ‘cazut la datorie’ si aproape am adormit, chiar langa linia de sosire. La acest concurs nu au participat kenieni, dar asta nu ne-a ajutat cu nimic :). In ciuda dificultatii, cursa ne-a placut foarte mult! (da, stim, cred ca este ceva in neregula cu noi…) Chiar daca ne-a placut foarte mult, NU vom mai participa la editiile viitoare :).

Aaa, era sa uit. Lumea este foarte, foarte mica! Intre organizatori, am intalnit o romanca (puteti sa credeti ca tocmai aici?!) plecata acum 11 ani din Brasov, impreuna cu sotul ei – un canadian care a predat la liceul…varului meu, Raul. Ajunsa in Canada, s-a apucat de alergat (este greu sa te abtii cand vezi atatia oameni in jurul tau facand sport), iar acum a ajuns la cate 5-6 curse de 100 de mile pe an! Ne-a dat o multime de sfaturi utile (multumim, Kinga!!) si speram sa ne revedem – de ce nu, poate la o cursa de 100 de mile…

Maine (adica azi :)) plec spre tara, unde voi ajunge poimaine. Iar peste 2 zile revin la birou. Iar sambata particip la crosul organizat de HOSPICE la Brasov. Iar la inceputul lunii august devin din nou tata 🙂
Pe curand!

Urmeaza ultramaratonul numarul 5: Creemore Vertical Challange.

Astazi am inceput ziua cu o cursa de 5 km, organizata in cinstea zilei nationale a Canadei si desfasurata pe malul lacului Ontario, in Burlington. Multe steaguri alb-rosii cu frunza de artar (pe case, la balcoane, pe terasele restaurantelor, in fata magazinelor, pe masini, pe tricouri si…cam peste tot :)), 300 de alergatori (un nou record pentru aceasta competitie care se organizeaza de 8 ani) si o vreme superba…

Evident, nu puteau sa lipseasca prietenii nostri kenieni, dar asta nu a contat foarte mult, pentru ca nu ne-am propus sa ne consumam energia si sa ne fortam pentru a obtine cine stie ce timp sau rezultat. Obiectivul de astazi a fost sa ne pregatim musculatura pentru dificila cursa de maine. Am terminat amandoi in zona 21-22 de minute, iar kenienii in jur de 16… :). Mai jos este ‘filmul’ competitiei.

Referitor la alergarea de maine. Pe o scara a dificultatii terenului de la 1 la 5, unde 1 ar fi cursa de 24 de ore de la San Francisco (‘simplu’), iar 5 ar fi Ultra-Trail du Mont-Blanc (‘extrem de dificil’), competitia canadiana Creemore Vertical Challenge este notata de site-ul Ultrarunning cu 4.

Avand o pagina web fara pretentii (este, de fapt, un pdf! :)), dar in care gasesti strictul necesar de informatii, cursa se alearga ‘cu casa inchisa’, toate cele 200 de locuri fiind deja ocupate. Nu voi fi singurul alergator strain, s-au mai inscris cativa britanici si niste americani.

Vertical Challenge face parte dintr-o serie de 12 ultramaratoane care formeaza campionatul statului canadian Ontario si se desfasoara intr-o zona foarte cunsocuta in special pentru amatorii de ‘hamei fermentat’ din regiune, aici producandu-se berea favorita a ‘ontarienilor’ – Creemore Springs (sunt curios daca o sa primim si noi cateva in kit-ul de concurs :)).

Cursa are 2 probe (25, respectiv 50 km) si se desfasoara pe un ‘circuit’ de 25 de kilometri. Timpul limita pentru acest ultramaraton cu multe urcusuri si coborasuri desfasurat pe „escarpment„-ul Niagarei este de 8 ore, dar mi-am propus sa il termin sub 6 ore si 45 de minute (Raul, aflat la primul ultramaraton din viata lui, are ca obiectiv 7h 59m 59s :)).

Daca anul trecut caldura a fost principala problema a alergatorilor (> 30 C), anul acesta se anunta ploaie si thunderstorm. Daca de ploaie am mai avut parte la antrenamente si la competitii, fulgerele si tunetele ar fi ceva nou pentru alergarile mele. O sa am grija sa nu port obiecte de metal si sa nu ma adapostesc sub copaci… 🙂

Pe curand!

Canadienii se misca rapid…

…si, la doar cateva ore de la finalul cursei de sambata, au si postat rezultatele competitiei si Race Review-ul. Imi place de ei 🙂

Primele castiguri din alergare!

Va povesteam in articolul din 23 iunie ca astazi urmeaza sa participam la The Meredith Hagan Inspiration Run, o cursa montana de 10 kilometri desfasurata in Mountsberg Conservation Area. Obiectivul nostru declarat: sa ne antrenam pentru ultra trail-ul de 50 k de saptamana viitoare. Alte obiective: sa terminam in mai putin de 50 de minute (subsemnatul), respectiv 1 ora (Raul).

Ne asteptam la cateva zeci de alergatori, dar nu a fost deloc asa. Canadienii iubesc miscarea si, chiar daca a fost o cursa locala, la start erau cateva sute (500, dupa spusele organizatorilor), printre care si copii de 7, 8 ani. Este adevarat, procentul cel mai mare l-au reprezentat cei inscrisi la proba de 5 km running or walking, doar vreo 60 de alergatori alegand cursa de 10 km (din care 48 au terminat-o).

Veselie mare, muzica live (care suna atat de bine, incat ne-am dat seama ca este live de abia cand am vazut scena si formatia – de fapt, un singur tip :)), multe familii cu copii (inclusiv o doamna cu o fetita de 3 saptamani!), organizare foarte buna (evident!), zeci de postere cu motto-ul competitiei („Harder, Stronger, Faster„), alergatori cu tricouri inscriptionate cu numele echipei pe care o reprezentau (Toronto Olympic Team, Running Room, Burlington Runners Club etc.) sau al diverselor fundatii sprijinite, 2 romani si 2…kenieni.

Era ultimul loc in care ma asteptam sa vad reprezentanti ai celei mai bune natii de alergatori si speranta mea (sau, mai degraba, fantezia) de a avea o sansa cat de mica la medalia de aur s-a spulberat brusc si m-am trezit la realitate :))). Chiar si asa, startul m-a gasit intrebandu-ma cat as putea sa tin pasul cu kenienii, iar raspunsul a venit foarte rapid: la kilometrul 1, ei disparusera din raza mea vizuala, desi m-am tinut aproape cu disperare dupa ei…

Cursa in sine mi-a amintit de Eco-Trail du Paris, cu vreme mohorata, teren pe alocuri mlastinos de la ploile din ultima perioada, paduri intunecate, dealuri pe alocuri interminabile – dar cu poteci mult mai largi, care permiteau depasiri ale coloanei (ceea ce a fost de folos in ultimii 3 kilometri, cand m-am intersectat cu o parte din alergatorii de la 5km). Organizatorii au fost simpatici si au anuntat ca acorda un premiu special concurentului care va fi cel mai plin de noroi…

La kilometrul 5 am ajuns dupa 23 de minute si 30 de secunde, timp in care am fost depasit doar de 2 doamne si de un tip, toti 3 aratand a alergatori ‘de meserie’. Intre timp, ma intrebam daca cei 2 kenieni terminsera deja si ajunsesera acasa ca sa faca dus… 🙂

In partea a doua a cursei am reusit sa mentin acelasi ritm de alergare si am terminat in 47 de minute si 33 de secunde. Spre incantarea mea, nu m-a mai depasit nimeni si, in plus, am reusit 2 lucuri:

– atat eu cat si Raul ne-am atins obiecivul, de a termina cursei sub pragul de 50, respectiv 60 de minute (varul meu a terminat in 56m 48s).

– clasarea pe locul 6 in clasamentul general, respectiv pe 2 la categoria mea de varsta, motiv pentru care am obtinut primul meu castig din ‘cariera’ de alergator: o sticla de vin canadian! …Si o diploma colorata 🙂

Pe curand!

PS – Ca sa nu existe vreun dubiu ca as fi putut termina cursa pe locul 1 la categoria mea, Victor – kenianul de pe primul loc – mi-a spus care este recordul lui la maraton: 2h 14m. Fara comentarii… :)))

Am ajuns in Canada, dupa o calatorie cu suspans.

Cutremur in Anchorage cu cateva ore inainte ca eu si varul meu sa ajungem acolo (din solidaritate pentru rudele noastre din Noua Zeelanda, care au parte de cutremure in fiecare zi :(). Furtuna in Chicago care a intarziat sau anulat zeci de zboruri. Ceata densa la Toronto…  Natura isi urmeaza linistita cursul, dar si noi pe al nostru :).

Dupa un zbor cu peripetii prin mijlocul furtunii, o aterizare la Chicago in timpul careia toti pasagerii (si, probabil, pilotii…) se rugau la divinitatile preferate, o decolare amanata spre Toronto (dar, totusi, una dintre putinele curse care a plecat din Chicago ieri dimineata) si o aterizare in Toronto in care nu am vazut pamantul decat atunci cand avionul a pus rotile pe pista, am ajuns intr-un final (apoteotic :)) in Canada.

Vreme mohorata (nu doar ceata, ci si ploaie multa in Toronto), oboseala mare (nu am putut dormi in avion, deci am facut o noapte alba), dar bucurie mare ca am ajuns cu bine (atat eu cat si bagajele…).

Drumul de la Toronto la Burlington a durat aproximativ o ora. Autostrada impecabila, cu 4 benzi pe sens + o banda de refugiu, destul de aglomerata dar ATENTIE: masinile in care soferul este insotit (adica sunt minim 2 oameni in masina) au dreptul de a folosi banda de viteza. Asa ca eu si varul meu am mers fara oprire pe banda ‘speciala’, pana in Burlington, cand a trebuit sa petrecem cateva minute pe o banda mai „lenta”, pentru a vira dreapta…

A propos de aceasta masura a autoritatilor canadiene de a incuraja ‘gruparea’ soferilor intr-o singura masina, Raul mi-a povestit de un caz simpatic petrecut zilele trecute: un sofer de 50 de ani a fost amendat pentru ca a condus pe banda HOV (High Occupany Vehicle) pretinzand ca este insotit. De fapt, in dreapta sa se afla…o papusa gonflabila :). Am gasit si pe net acest caz, detalii AICI.

Burlington este, dupa cum il numesc localnicii, un „oras-dormitor” – un oras ‘folosit’ doar noaptea si abandonat ziua, cand aproape toti locuitorii sunt la locul de munca, in orasele vecine ceva mai mari (Mississaugaunde lucreaza verisorii mei, Toronto etc.). El arata ca un complex rezidential urias, cu case cu un etaj (care au un gazon impecabil), terenuri de golf (primul indicator pe care l-am vazut pe strazile orasului a fost „Atentie la jucatorii de golf!” :)), locuri de joaca pentru copii, scoli, gradinita, sala de sport, sectie de politie (cred ca se plictisesc la maxim :)), sconcsi, veverite, iepuri si…cam atat am apucat sa vad, deocamdata, avand de recuperat o noapte nedormita.

De fapt, am mai vazut / aflat ca:

– la fiecare colt de strada din preajma scolilor exista cate un Guard care opreste masinile pentru a ajuta copiii sa traverseze.

– daca depasesti un autobuz de scoala (stiti voi, alea mari si galbene din filme) care stationeza si are semnul „stop” pornit, iti pierzi carnetul instant (soferul autobuzului are un buton cu care cheama politia).

– sportul national al canadienilor este hockey-ul, care provoaca patimi si frustrari cel putin la fel de mari ca sportul nostru cu balonul rotund. Ultimul exemplu: fanii Vancouver Canucks au devastat orasul dupa ce echipa lor favorita a pierdut finala NHL…

– gunoiul trebuie pus pe categorii (reciclabile, biodegradabile etc.), altfel masina de salubrizare ti-l lasa in fata casei. El se ridica joia (adica azi), motiv pentru care am inteles de ce zaceau pe trotuar televizoare, monitoare, cosuri de basket, haine, canapele, crose de hochei, articole de gradina si multe, multe altele, pe care daca le strangi iti deschizi un magazin destul de bun sau iti decorezi casa de la A la Z… Suna foarte tentant si incep sa regret ca nu m-am uitat dupa un iPad 2 :))).

– canadienii nu se sinchisesc sa isi inchida usa de la casa cu cheia, nici macar atunci cand pleaca la serviciu. Nici nu prea au de ce sa se teama, pentru ca strazile sunt supraveheate (video), iar rata de furturi este foarte mica.

– Canada este mult mai ‘socialista’ decat vecina de la sud (si de la nord). Daca o operatie in SUA costa zeci pana la sute de mii de dolari si, daca nu ai asigurare… asta e!, in Canada platesti, pentru interventii medicale similare, doar biletul pentru parcarea din fata spitalului :). Nu merg mai departe cu comparatiile si nici nu trag vreo concluzie; era doar o constatare…

Ce urmeaza zilele viitoare? Pe principiul „viseaza, planifica, actioneaza” sau „ce este scris are mai mari sanse sa se intample” :), inainte de culcare am reusit sa schitam un program pe care sa il urmez pana pe 3 iulie, cand plec spre tara. In mare, arata cam asa:

04.00 – 05.00: Scriu la cartea mea (minim o pagina). Am ajuns la pagina 55.

05.00 – 06.30: Antrenament nr. 1 (15-20 min. inclazire, 7 km alergare usoara, 30 min. sprinturi, 10 min. stretching) – azi dimineata am avut primul antrenament, a fost excelent! In plus, m-am convins ca nord americanii au alergarea in sange, intersectandu-ne cu o multime de joggeri si biciclisti…

06.30 – 07.00: Mic dejun (fructe, iaurt, cereale, sirop de artar) si call conf / Skype cu familia 🙂

7.00 – 12.00: Proiecte birou (sunt cu 7 ore in urma fata de Romania, deci ma sincronizez cu colegii in partea a 2-a a zilei lor de lucru).

12.00 – 12.30: Masa de pranz (salata mixta + diverse tipuri de seminte)

12.30 – 13.30: Nani.

14.00 – 15.00: Blog, Facebook etc. si, fireste, Skype cu sotia si cu fi-miu (sa ii spun Noapte Buna :))

15.15 – 16.30: Gazdele mele sunt la serviciu pana la 16.30, asa ca o iau pe fetita verisorilor mei (Ruxandra, 11 ani) de la scoala si ma asigur ca isi face temele… (e o repetitie buna pentru ce urmeaza sa ma astepte – in dublu exemplar – peste cativa ani :).

17.00 – 17.30: Cina (legume, paste, orez, peste).

18.30 – 20.00: Antrenament nr. 2. O sa alternam mersul pe bicicleta cu inotul (o zi una, o zi alta).

21.00 – 04.00: Nani.

„Rutina” programului de mai sus va fi intrerupta in weekend-uri, cand avem programate 2 antrenamente „cu public”, plus ultramaratonul din 2 iulie si o excursie la cascada Niagara si la Toronto. Raul s-a inscris de curand intr-un club local de alergatori si primeste invitatii la concursurile organizate aproape saptamanal in aceasta zona.

Pe 25 iunie (sambata) vom participa la The Meredith Hagan Inspiration Run, o cursa montana de 10 kilometri organizata in memoria unei profesoare de fitness care a inspirat si motivat multi canadieni sa isi imbunatateasca stilul de viata. Cursa va avea loc intr-unul din numeroasele rezervatii naturale din zona – Mountsberg Conservation Area.

Pe 1 iulie, de ziua nationala a Canadei, am gasit modalitatea ideala de a ne detensiona si pregati musculatura pentru ultramaratonul de a doua zi: vom alerga o cursa de 5 kilometri, Roseland Law Chambers Canada Day. Taxele de concurs platite de alergatori vor fi donate comunitatii locale, deci se vor intoarce la ei… 🙂

…Iar pe 2 iulie urmeaza ultra-ul, dar mai este pana atunci, asa ca voi incheia intr-o nuanta canadiana: See you soon / A bientot!