Category Archives: Calatorii

Poze de pe cele 7 continente.

Ramasesem restant cu incarcarea pe Picasa a pozelor facute pe parcursul calatoriei mele in jurul lumii, in februarie – martie 2012, pe ruta Singapore, Malaezia, Noua Zeelanda, Chile, Brazilia, Portugalia. Nu m-am ‘zgarcit’ cu pozele, am pus aproape tot ce am fotografiat pe parcursul celor aproape 3 saptamani. Mi se pare ca a trecut deja o vesnicie de la aceasta experienta, desi s-au ‘scurs’ mai putin de 2 luni de cand am revenit acasa. Cu scuzele de rigoare pentru intarziere…

click aici si vizionare placuta!

Despre un britanic pe care l-am intalnit in Himalaya.

Scriind la carte, ma intorc din cand in cand la istoricul blogului meu, pentru a retrai unele dintre experientele avute in jurul lumii… Acum aproape un an, in timp ce urcam spre Everest Base Camp, m-am intersectat cu 3 britanici care se intorceau de pe Everest, varf pe care il atinsesera cu cateva zile in urma. Va povesteam atunci ca unul dintre ei se antrenase pentru aceasta urcare vaslind dintr-o parte in cealalta a Atlanticului, timp de 110 zile!

Intre timp, am intrat din nou pe site-ul lui James Ketchell (asa il cheama pe simpaticul britanic din povestea de mai sus) si am vazut un filmulet despre istoricul si aventurile lui. In 2007, la 24 de ani, a avut un accident de motocicleta in urma caruia si-a rupt picioarele si glezna, doctorii dandu-i putine sanse de recuperare completa. Trei ani mai tarziu traversa Atlanticul vaslind, apoi ajungea pe varful Everest. Acum, planuieste sa repete cele 2 aventuri si, in plus, sa pedaleze in jurul lumii, aproape 30.000 de kilometri – toate acestea in mai putin de un an!!

Va invit sa vizionati filmuletul – un exemplu de vointa si spirit caritabil.

James, iti tinem pumnii!!

M-am inscris la cursuri de navigatie.

Greement, senal, tribord, babord, pupa, etambou, prova, etrava, chilie, bordaj, coca, baba, cuplu maestru, bula, bicon, giratie, spring, declinatie magnetica, relevment, alidada, loch… sunt termeni de care ori nu auzisem ori nu stiam ce inseamna pana acum 3 zile, cand am inceput un curs de navigatie – Manavera Navei cu Vele si Motor. Curs teoretic in vederea obtinerii Certificatului International de Competenta (ICC) D si ICC C.

In urma cu cateva saptamani am primit un e-mail de la Yacht Clubul Regal Roman (multumesc mult, Ionut!), prin care eram invitat la cursul de mai sus. Mesajul a avut un efect de asemanator celui primit acum vreo 2 ani si jumatate, cand eram invitat (in gluma :)) sa particip la maratonul de la Polul Nord. Initial, am vrut sa il sterg, apoi au inceput sa se ‘activeze’ toate amintirile legate de mare, inclusiv carti si filme cititite /vazute mai demult sau de curand, de la desenele cu Popeye marinarul la serialul Toate Panzele Sus si de la Hemingway, Dumas, Jean Bart, Jules Verne la Piratii din Caraibe… 🙂

O ‘fantezie’ de a mea este de a naviga, la un moment dat (in viitorul indepartat) in jurul Pamantului – cred ca jumatate din populatia planetei are aceasta dorinta :). Si, cum orice vis trebuie sa aiba un inceput, m-am gandit ca un curs de navigatie este un pas normal pana a deveni „Batranul si marea”. Etapa urmatoare va fi, in mod natural, castigarea experientei pe mare – la inceput prin cursuri practice, apoi prin navigare (in cate un weeekend, apoi in cate un weekend prelungit, apoi in cate un concediu, apoi la pensie… :)).

O alta dorinta personala este de a imi expune copiii cat mai mult – social, sportiv si cultural – astfel incat sa le dau ocazia de a isi descoperi, cultiva si trai pasiunile. Cred ca asta este una dintre principalele misiuni pe care le avem noi, in calitate de parinti. Doar experimentand foarte mult vor putea sti cu adevarat ce le place si, astfel, sa ajunga „de la o jucarie la o meserie”. Si doar cunoscand si intalnind multi oameni isi vor crea si dezvolta inteligenta interpersonala.

Ca sa concluzionez, o sa mai scriu ca am invatat o multime de noduri (lipovenesc, foarfeca, foarfeca de ploaie, picior de caine, de gasa, de impreunare, de scota simplu sau dublu, foarfeca, gura de lup, gura de stiuca, etc.), ca am intalnit 18 oameni pasionati de  navigatie (poze AICI), ca partea teoretica va fi urmata de o iesire de 3 zile „in larg” (prin mai – iunie, la Contanta) si, nu in ultimul rand, ca am aflat de posibilitatea de a il inscrie pe fiul meu Alex la un club de navigatie (habar nu aveam ca poti incepe acest sport chiar si de la 4 ani!).

Va doresc o saptamana excelenta, cu vant de pupa (desi am aflat ca nu acest tip de vant este cel mai bun :))!

Andrei marinarul

Tineti-mi pumnii!!!

Inainte de toate, sa va spun ca nu am mai ajuns de la Porto Alegre la Rio Grande cu masina, asa cum era in plan. Dar sa reiau povestea de acolo unde ramasese, adica in Rio de Janeiro. Zborul catre Porto Alegre era sa nu mai aiba loc. Celor de la TAM le-a cazut ‚sistemul’ si o parte din zborurile lor din Rio au avut probleme. Practic, toate check-in-urile se faceau manual, ceea ce insemna vreo 5-10 minute / client (in loc de 1-2 minute, cat dureaza in mod normal cand se opereaza cu computerul); asta s-a tradus in cozi enorme, zboruri amanate, pierderi de conexiuni etc. Din fericire nu a fost cazul meu si, dupa stat aproape 3 ore la coada, am reusit sa ma imbarc si sa plec catre Porto Alegre…

Acolo, lucrurile ar fi trebuit sa fie simple. Am rezervat online o masina, am platit in avans asigurarea si urma sa platesc diferenta cand ridic masina; apoi sa plec spre Rio Grande, un drum de vreo 300 si ceva de kilometri, deci vreo 4-5 ore. Dar…surpriza!! Nefiind un client frecvent al firmelor de inchiriat masini, am omis un mic amanunt: toate companiile cer un card de credit, pentru a fi acoperite in cazul unor costuri neprevazute (altele decat cele acoperite de polita de asigurare). Iar cum cardul meu a ‚ramas’ in Malaezia… Orice metoda de-a mea de convingere a avut efect zero, atat la firma la care rezervasem online cat si la celelalte 4-5 prezente in aeroport. Ca sa nu mai zic ca nu vorbea niciunul engleza… Cand mi-am dat seama ca nu am succes, am trecut la planul B. Doar ca…nu aveam un plan B pentru situatia asta!! Citisem ca este un mic aeroport langa Rio Grande, asa ca am intrebat la Informatiile din aeroport daca exista vreo linie aeriana care zboara pana acolo.

Am fost trimis catre „NHT”, un operator micut de zboruri locale. Acolo, o veste buna si una rea: „Da, avem un zbor care pleaca la ora 16.00; biletul dus-intors costa 1200 de Reali (adica vreo 500 de eur)”. Mi s-a parut un pret absolut imoral pentru un zbor de 30-40 de minute, asa ca am trecut la planul C. M-am intors la  Informatii si am aflat ca mai pot ajunge la Rio Grande cu autocarul, iar aerogara este in celalalt capat al orasului. Am luat taxi-ul, am ajuns acolo si urcat in autocar cu cateva miunute inainte de a pleca. Cinci ore mai tarziu eram la destinatie.

Aceasta intamplare mi-a dovedit, pentru a suta-mia oara, ca nimic nu este intamplator si ca tot raul este spre bine. Zic asta pentru ca in autocar m-am imprietenit cu 3 alergatori din Rio de Janeiro (niste oameni super – si nu scriu asta doar pentru ca au alergat 40-50 de maratoane sau pentru ca stiu ca imi citesc blogul :)) care aveau acelasi obiectiv ca si mine: participarea la Supermaratona. Mi-am dat seama ca sunt alergatori dupa adidasi (aveau marci ‚specializate’ – Asics si Saucony…), asa ca am intrat foarte usor in vorba cu ei…

Fara ei (si fara masina), mi-ar fi fost foarte greu sa orbecai noaptea printr-un oras necunoscut si sa caut hotel (nu am putut rezerva online, pentru ca majoritatea site-urilor nu au Rio Grande pe harta…). Asa ca au sunat ei la hotelul lor, mi-au rezervat o camera si totul a fost ok. A doua zi am mers impreuna sa ne luam kit-ul de concurs, ceea ce a fost – din nou – bine, pentru ca locatia era destul de camuflata (o veche fabrica transformata in sala de festivitati…). Si, inca un aspect: mergand cu autobuzul am economisit o multime de bani si am contribuit semnificativ la reducerea emisiilor de carbon… 🙂

A propos de acesti brazilieni (si de multi altii). Imaginati-va ca ati locui in Sighetul Marmatiei. Si, intr-o zi, un prieten v-ar duce cu masina pana la aeroportul din Baia Mare. Apoi, ati zbura 2 ore pana la Constanta. Apoi, ati lua un autobuz regional si ati merge 5 ore pana la Iasi. A doua zi ati alerga un maraton (nimic special, unul obisnuit), iar a 3-a v-ati intoarce urmand in sens invers drumul mentionat mai sus. Ar fi cam greu, nu? Am facut acest exercitiu de imaginatie pentru a va da seama cat de mare este pasiunea braziliienilor pentru alergare. La cursa de azi au venit o multime de maratonisti din Sao Paolo, Rio de Janeiro si chiar din zona mai indepartate. Asta inseamna mai mult de 1500 – 2000 de km de strabatut, pentru a alerga 4-5 ore la un ultra maraton de oras, fara marin pretentii sau renume international…

Revenind la ziua de azi. Am luat race kit-ul (foarte minimalist: un tricou, o sapca si o copie la xerox a traseului, desenat cu un creion, si…atat, dar mult peste asteptarile mele :)), ne-am plimbat prin „centrul” orasului, am vazut un parculet, o statuie, 2 biserici, cateva case colorate, tip colonial (care mi-au placut mult!!), am fost la un supermarket pentru a cumparaturi (micul dejun pentru maine dimineata, pentru ca bucataria hotelului este inchisa la 5 dimineata…), am facut o vizita la principala atractie din oras, un muzeu oceanografic (cam cat o debara de la Antipa :)) si am incheiat ziua la traditionalul pasta party. Nu am ajuns la plaja, pentru ca ea este la vreo 20 de km de oras, asa ca am lasat-o pe maine (oricum, startul si finish-ul cursei sunt pe plaja). In plus, este foarte, foarte cald :(, in jur de 40 de grade + umiditate (pe scurt: cosmarul meu…).

In rest, totul este pregatit pentru maine: echipamentul de concurs, suplimentele, mic dejunul, izotonicele, alcalinizatoarele si cele 2 ceasuri care urmeaza sa ma trezeasca la 4. Ramane de vazut daca autobuzul  organizatorilor va veni sa ne ia (si daca va ajunge la timp – brazilienii nu sunt prea punctuali, ci mai degraba…relaxati :)). In caz contrar, cursa mea de 50 se va tranforma intr-una de 70, cu un sprint de 20 de km pentru a prinde startul…

Nu am premonitii, superstitii, emotii, temeri, ganduri negative sau alte senzatii din sfera asta. Chiar daca este ultimul ultramaraton din seria celor 7 si chiar daca maine va fi infernal de cald iar timpul limita impus de organizatori este unul sadic pentru conditiile meteo (6 ore si 15 minute), ma simt in regula din punct de vedere fizic si psihic si sunt sigur ca totul va fi – in final – bine. Asa cum am vizualizat mental de pe vremea cand proiectul era doar pe hartie… 🙂

Plin de speranta si de dorinta de a scrie maine pe blog: AM REUSIT!!!!,

Andrei

Am trecut cu bine si testul cu favela!

Ora 14.15, la limita sfertului academic, soseste in fata hotelului un „Jeep” care urmeaza sa ne duca in turul unei favela. Antonio si Marcelinho ne invita sa urcam intr-o masina care arata aproape identic cu cea in care am fost anul trecut la un safari in Africa de Sud, pentru a vedea lei, rinoceri si elefanti. Ma uit nedumerit la ceilalti 3 turisti si citesc aceeasi expresie pe fata lor. „Oare unde ne duc…?!”. Pana sa urc, Antonio – ghidul (un tip pe la vreo 40 si ceva de de ani si 150 de kilograme…) imi spune: Money first, my man! Ma conformez imediat si ma gandesc ca, poate, Antonio nu e asa sigur ca scapam din favela; apoi, zambesc si ma gandesc ca e mai bine asa: daca vom fi jefuiti in favela, macar ii fura lui banii de tur, ci nu mie…

Turul va dura in jur de 3 ore, ne spune Marcelinho, soferul „Jeep”-ului si veti vedea vea mai mare favela din Rio…. Dupa aproximativ 20 de minute ajungem langa un zid de vreo 4 metri + inca 1 metru de sarma ghimbata. Aici e intrarea in favela? …intreb eu, cu un mic nod in gat. Nu, aici e scoala americana!, raspunde Marcelinho. Incerc sa destind atmosfera si imi dau cu presuspusul: aaa… le-au pus gard asa inalt ca sa nu poata chiuliNao, senor, they put zis because kidnap happenz…

Trecem de acel zid si pesiajul se schimba brusc; intram pe o strada pe care se poate turna oricand un film post-apocalipsa. Favela Rocinha, aproximativ 400.000 de locuitori (dupa spusele ghidului). Casa langa casa, aglomeratie mult mai mare decat in Pipera. „Casa” este mult spus; de fapt, caramida peste caramida si cate o carpeala pe ici pe colo cu cate un fel de geam, un fel de usa si asa mai departe. Gunoaie peste tot si un miros pestilential amplificat de caldura.

Oameni intinsi pe caldaram (ma intrebam daca sunt in viata…). Catacombe de unde ies tot felul de figuri infricosatoare care striga catre noi „Gringo! …” (si restul nu il inteleg, dar poate ca este mai bina asa, pentru a nu imi amplifica teama). Antonio ne asigura ca totul este sub control: No worries, my friendz, I born in favela, I know people here… La un moment dat, Antonio deschide usa unei „case” si ne invita sa urcam pe niste scari intunecate.

You won’t regret it!! …but it will cost you 10 dollarz extra… Londoneza de culoare din grupul nostru (care mai includea 2 argentinieni) spune: Antonio, no f…ing way!! I wait here!! Apoi, vazand ca ar ramane singura pe acolo, zice un ok fara vlaga si se alatura grupului. Urcam 2 etaje, timp in care trecem pe langa cateva ‚apartamente’ fara usi, unde lumea dormea pe o saltea sau se uita la un televizor din anii ’80 cuplat la o antena improvizata. Ma pregatesc sa fac o poza (fara blitz, ca sa nu atrag atentia), dar Antonio imi face semn sa ma abtin…

Ajungem pe acoperisul „casei” si, dintr-o data, avem in fata cea mai spectaculoasa imagine a orasului Rio!! Imagine 360 de grade, cu toate plajele si obiectivele turistice, cu bulevarde, hoteluri, blocuri de birouri si resedinte de lux. Culmea ironiei, sa vezi asa ceva tocmai din favela!! Chiar vis-a-vis de favela troneaza un bloc de vreo 7-8 etaje, cu o mega-piscina pe terasa ultimului etaj… Pentru cateva momente ai impresia ca te afli pe o insula greceasca. Probabil ca daca ar vopsi toate „casele” in alb, favela nu ar fi foarte diferita de Santorini sau Mikonos (macar de la distanta…).

Dupa OAAAU-ul de rigoare si zecile de poze cu view-ul, incep sa ma uit pe casele din apropiere. Doi copii inalta un zmeu facut dintr-o punga. Un altul se joaca intr-un lighean, iar doi adulti cauta ceva printre gunoaie… Il intreb pe Antonio daca oamenii din favela sunt inchisi aici sau daca mai ies din cand in cand in oras. Spre surprinderea mea aflu ca foarte multi dintre ei invata sau lucreaza „in oras”, dar pur si simplu nu isi permit sa locuiasca altundeva.

Urmeaza inca o incursiune prin catacombe si, dupa aproximativ 2 ore, plecam de acolo. Evident, odata ajunsi in masina ne vine inima la loc… Antonio ne anunta: we have sarpraiz for you! Incrucisez degetele si ma rog ca surpriza sa nu fie un drum inapoi in favela

Dar nu e asta; dupa 15 minute, „jeep”-ul ajunge pe o plaja mica si relativ izolata. Here, my friendz, you can do paragliding! Ne arata un munte de unde vin, ca fluturii, 3-4 deltaplane si o parapanta. Argentinienii spun imediat „Si!!”, dar eu zic pas, mai ales cand ‚profesorul’ de paragliding vine cu o bere in mana si imi spune: It is very safe, you will fly with me...

Operatiunea „compatriotii lui Messi dandu-se cu deltaplanul” dureaza vreo 2 ore, timp in care ma bucur de briza marii, ma joc cu o nuca de cocos si intru in vorba cu un tip care antrena un pusti de 10 ani. Este profesor la un club de fotbal local (Flamengo) si ne asigura ca pustiul va fi in 7-8 ani un mare star. Il cheama Juninho, este mijlocas dreapta si arata foarte multa seriozitate si determinare la pregatire. Imi mai zice ca face 5 antrenamente pe saptamana, 3 la club, cu echipa si doua pe plaja, doar cu profesorul. Il privesc pe micul fotbalist facand sprinturi fara numar (si fara sa comenteze), apoi cateva exercitii printre jaloanele puse de antrenor. Se vede de la un kilometru ca ii place ceea ce face si zambeste cand ii strig „Juninho, Goooool… Brasil campeon del mundo!!!”

Aterizeaza si argentinienii, apoi plecam spre hotel. S-a lasat seara, favela lumineaza ca un pom de Craciun. Pe aleile de langa plaja lumea alearga, pedaleaza, se plimba sau face miscare la aparatele de fitness plasate de municipalitate la fiecare 2-300 de metri. Terasele intretin muzical veselia si bucuria de viata a locuitorilor acestui oras. Atmosfera pare mai animata acum decat pe parcursul zilei. Apar si sutele de vanzatori ambulanti, cu sutiene, bikini, prosoape de plaja si tricouri ale nationalei Braziliei, cea din care va face parte, peste cativa ani, si micul Juninho…

Cam asa a fost ultima mea zi in Rio de Janeiro, un oras de care ma declar indragostit!! Maine zbor spre Porto Alegre, apoi conduc vreo 300 de kilometri pana la Cidade Rio Grande do Sul, o destinatie cvasi-necunoscuta pe hartile turistice. Dar sunt sigur ca va fi bine, mai ales acum, cand am scapat cu bine din favela! Si inca ceva: in ceasul al 12-lea a ajuns si bagajul meu…

Revin din Rio Grande do Sul…daca au internet pe acolo. Daca nu, revin cu vesti peste cateva zile, cand ajung la Lisabona… 🙂